duminică, 23 februarie 2014

Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.
N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi pe fundul bălţii.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase  aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.




4 comentarii:

stefan s. spunea...

Foarte frumos!
Era greu să vă fi dat seama pe atunci că ați descoperit un colț de poveste...

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Din copilărie izvorăsc toate poveştile. :)

Fanfan spunea...

Serban,eu primii pasi i-am facut in gradina bunicilor pe iarba moale primavaratica :)

Şerban Tomşa spunea...

Fanfan,
Unde ai fost? Credeam că te-am pierdut. Mi-a fost dor de tine.