miercuri, 2 aprilie 2014

Surâsul lui Morgan Freeman sau despre o anumită demnitate

      Când sunt obosit sau supărat, îmi imaginez că Morgan Freeman îmi zâmbeşte. Ne ştim de mult timp, pare a-mi spune el, ce s-ar mai putea întâmpla rău între noi? E blândeţea unui lup bătrân, fericit că a mai trecut peste o iarnă grea.
       Freeman îmi aminteşte de un prieten stins în urmă cu mai mulţi ani, căruia i-am pregătit copiii. M. P. era şofer de elită şi comerciant iscusit. M-a frapat la el ceva ce nu mai văd azi : demnitatea faţă de băutură. Las la o parte faptul că electoratul crescut la ţăruş confundă demnitatea cu un fel de fudulie arogantă, o ţănţoşenie dispreţuitoare care este exact opusul însuşirii despre care vorbim. Un om demn în raport cu paharul său nu consideră că a bea echivalează cu o crimă şi nu vede numai beţivi incurabili în jurul său. Nu încearcă să iasă în evidenţă prin cumpătarea sa de circumstanţă. Consideră că a bea sau a nu bea este cam acelaşi lucru : o chestiune de opţiune personală. Dacă se lasă de băutură, bărbatul cu pricina nu-i arată pe alţii cu degetul, ca o curvă pocăită, aruncând în capul altora propriile păcate. El înţelege o scenă de beţie dintr-o carte ca pe un imn închinat frumuseţii vieţii, nicidecum ca pe o critică adusă etilismului. Dacă se întâmplă să se îmbete crunt şi este cărat acasă ca un sac de cartofi, omul decent nu urlă că prietenii săi sunt nişte neisprăviţi care îl duc în ispită şi care şi-au pus în cap să-l distrugă. Cel mai adesea - dar nu e o regulă - nu-şi ia angajamente că nu va mai greşi. Omul respectiv nu face tărăboi pe seama altora, încercând să abată atenţia publicului asupra amicilor care mai dau şi ei de duşcă un vinişor sau o vodcă. Nu e ipocrit, nu minte şi nu pozează în înţelept. Nu ascunde cantităţile pe care le înghite, dar nici nu se făleşte cu performanţele sale. E onest şi nu-l preocupă defectele tovarăşilor săi. La băutură, el nu se comportă ca o ţaţă îmbrobodită, nu mănâncă rahat şi nu răspândeşte zvonuri pentru a-i murdări pe vecinii de scară sau pe colegii de serviciu. Vede mereu, la aproapele său, ce este frumos şi de laudă. Nu bagă strâmbe şi nu iniţiază conflicte. Este rezistent la alcool şi se bucură sincer de tovărăşia  unuia şi altuia. Sare în ajutorul concetăţenilor a căror barcă e zgâlţâită de furtuni puternice. Omul demn în raport cu condiţia sa de chefliu este onest şi are un caracter puternic. N-are complexe din cauza cărora să se simtă obligat să-şi împroaşte cunoscuţii cu excremente. Nu oscilează moral, fiindcă, dincolo de educaţia primită acasă, este un excelent profesionist, indiferent de domeniul în care lucrează. Băutura, adică, nu este singura / principala sa preocupare. Cam aşa era M. P.
      Îi rog pe cei care au mai întâlnit asemenea oameni să îmi spună.
   

2 comentarii:

stefan s. spunea...

Cred că astfel de oameni nu pot fi întâlniți la tot pasul.
În ceea ce privește actorul de care amintiți, nu sunt un cunoscător în ale lumii artiștilor, dar acel M. Freeman din ,,Șoferul doamnei Daisy" mi s-a părut genial... Un film liniștit, de casă, cu doi bătrâni care pun într-o altfel de lumină bătrânețea.

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Probabil că oameni demni - sub toate aspectele - mai există prin mediul citadin, unde se primeşte, oricum, o educaţie superioară. M-am convins după zeci de ani de observaţii. Că instrucţia nu se lipeşte de toată lumea e altceva.
Iar Morgan Freeman este cu adevărat fabulos, de departe cel mai expresiv actor de culoare. Niciun superlativ nu este exagerat pentru el.