duminică, 17 ianuarie 2016

Prieteni și dușmani

         M-am bucurat mult când am văzut că Messi și Ronaldo s-au comportat ca niște camarazi și au schimbat amabilități, cu ocazia decernării Balonului de Aur. Până acum se ignorau, iar Ronaldo făcea, în stilul său, afirmații necontrolate.
        Un coleg îmi spunea că devii cel mai bun prieten cu cineva după ce te bați sau polemizezi cu el. Și mi-a povestit, foarte savuros, bătăile cu cei mai buni prieteni ai săi.  S-ar putea să fie așa, însă am observat că prieteniile durabile încep în copilărie, în liceu ori în timp ce urmezi o facultate. Pe urmă, toposurile în care solidaritatea se adâncește și devine eternă sunt câteva : pe front, în școală, în spital sau la cârciumă. Adică acolo unde oamenii duc lupte grele - cu armate inamice, cu profesorii și cu manualele, cu bolile și cu ideile -, având mare nevoie de ajutor.  Puține sunt slujbele unde oamenii simt că formează o familie și se comportă în consecință. Există prietenii sinuoase, care trec prin momente de criză, renasc și se manifestă cu și mai multă intensitate. Alteori, după un conflict, relațiile continuă, dar nu se mai pot numi prietenii. Rău e când potrivnicii o țin lungă : cei implicați se fac de râs pentru un timp nedeterminat. Un cetățean civilizat își salută deopotrivă fârtații și vrăjmașii. Totuși, e regretabil că sunt momente când nimeni nu se poate abține să nu denunțe, cu furie, nedreptatea căreia crede că i-a căzut victimă. Alteori primim câte un jet de venin, direct în ochi, de la prieteni fideli.
        Am avut o copilărie plină de violență. Pentru perioada respectivă, îi dau dreptate colegului meu mai bătrân. Ne băteam la greu, nu chiar ca în nuvelele lui Marin Preda, cu ciomege și cu măciuci, însă primeam și dădeam pumni cu nemiluita. Ochi învinețiți, dinți sparți, coaste fisurate, degete rupte în maxilarele celorlalți. A doua zi redeveneam tovarăși și țineam, unii la alții, cu aceeași caldă voioșie.
       Chiar mai târziu, când mă mai cizelasem, am avut neînțelegeri minore cu Nino Stratan, Marin Neagu sau Romulus Bucur. Urmarea? După o oră ne purtam, unii față de alții, cu și mai mare respect, cu și mai multă atenție. În general, băieții citiți nu-ți devin niciodată dușmani și nu au cultul zâzaniei. Nu iau foc din orice și nu se comportă ca o muiere urâtă, căreia îi pui în față o oglindă. Cu un singur om nu m-am contrazis niciodată : Florin Pripoae. Dar Florin era un înger și, cum se întâmplă de obicei, a murit de foarte tânăr, la 26 de ani, omorât de un camion, pe o șosea de țară.
Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile.
Unde voiam să ajung?
      Eminescu a fost un om care n-a făcut niciun compromis și de aceea putea intra ușor în dezacord cu toată lumea. Care va fi fost secretul apropierii sale de Creangă, om mai puțin școlit, dar dăruit de Dumnezeu cu geniu literar? Poate copleșitoarea bunătate a prozatorului care iubea nu numai petrecerile cu mâncare și cu băutură, ci și desfătările cu narațiuni unice, pline de haz și expresivitate. Creangă era foarte afectuos, îngrijind permanent o turmă de pisici. Cu Caragiale lucrurile au fost mai complicate, fiindcă în ecuație a intrat o femeie. În aceste cazuri, paraponul nu dispare mai niciodată și solidaritatea se irosește pe veci. Ba deseori, bărbații împrumută comportamentul sexului frumos și se amenință sau țin supărarea pe veci. Cam așa a procedat Eminescu cu Caragiale. Cunoscătorii știu că Titu Maiorescu l-a rănit greu pe poet, când acesta din urmă l-a anunțat că se va căsători cu Veronica. Criticul i-a explicat că Veronica e o femeie ușoară, dovada fiind că a avut-o și...Caragiale. Poetul a plecat din casa lui Maiorescu zdrobit, șuierând printre dinți : ”Canalia!” De atunci, nimic n-a mai fost la fel între cei doi, însă ei s-au prețuit în continuare ca scriitori, iar când Caragiale a aflat că Eminescu a murit, a izbucnit în lacrimi. Existase, într-adevăr, o relație amoroasă  între Veronica și autorul Năpastei. În urma partidelor de sex, Veronica i-a trimis lui Caragiale mai multe scrisori pasionale, iar el le citea amicilor, la cârciumă, amuzându-se copios. Veronica a aflat și, deși nu se mai afla în relații bune cu Eminescu, a apelat la autorul Lacului, pentru a-i recupera misivele. Mizase, desigur, pe simțul onoarei pe care îl avea Eminescu, dar care îi lipsea, se pare, lui Caragiale. Primul a intrat în cârciumă și l-a somat pe al doilea să-i dea scrisorile, pentru a i le înapoia Veronicăi. Caragiale l-a refuzat, persiflându-l pe fostul său prieten. Înfuriat, Eminescu l-a amenințat cu bătaia pe Nenea Iancu. Urâtă treabă, cum ar fi zis cineva. Până la urmă, într-un fel sau altul, Eminescu a obținut răvașele în discuție și i le-a înapoiat Veronicăi.
    Consider că, așa cum sângele apă nu se face, o prietenie adevărată poate supraviețui oricărei încercări, chiar dacă la inițierea unui scandal pun umerii și femeile.

6 comentarii:

stefan s. spunea...

Mi-au plăcut rândurile dvs.
,,Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile''. Eu zic să începeți să scrieți eseul, subiectul acesta despre prietenie e unul interesant și generos totodată. Mi-am amintit, citind rândurile dvs, de o epigramă tare haioasă, o tălmăcire după un epigramist francez: Despre prieteni, ce să zic,/Sunt ca pepenii - și deci,/Trebuie să-ncerci cincizeci.../Ca să dai de unul bun!... Prietenii sunt puțini într-o viață de om, nu-i întâlnești pe toate drumurile; în schimb, de amici... nu ducem lipsă!
A venit și la dvs iarna?
Toate cele bune!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Vă mulțumesc.
Cu prietenii e ca și cu femeile, dacă nu chiar mai rău. E un mare noroc să-ți dea Dumnezeu prieteni adevărați.
Cele mai trainice prietenii se leagă în război și prin spitale. N-am luptat în niciun război, dar prin spitale am fost.( Când intram, eram cel mai sănătos pacient, dar la externare eram terminat. ) Nu-i suspectez pe cei care n-au zăcut prin clinici că nu știu ce este prietenia : pur și simplu, cred că înclinația către solidaritate este o chestiune de vocație. Altminteri poți fi un caracter urât și în tranșee, dar camarazii au grijă să te educe.
Dacă te socotești prietenul cuiva, treci din când în când pe la el, îi dai un telefon, îl întrebi dacă nu are nevoie de ceva etc. Dar problema este timpul. De pildă, dacă mă ține cineva de vorbă o jumătate de oră, îmi dă tot programul peste cap. Așa că îi înțeleg pe prietenii care n-au răgazul să dea un semn de viață.
A nins și pe aici și am dat la zăpadă o zi și jumătate. Mă doare fiecare oscior, de parcă aș fi fost bătut cu niște lanțuri groase.
Când să mai scriu?
Vă îmbrățișez.

Nicolae Nicu spunea...

Şerban Tomşa: "Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile".
Ştefan S.: "Eu zic să începeți să scrieți eseul..."!!

Hă-hă-hă-hă-hă! - cum ar zice un matroz.
(Scuzaţi-mă, nu m-am putut abţine).

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae Nicu,
:)
Asta e realitatea : nu știu dacă voi mai apuca să scriu eseul.

Nicolae Nicu spunea...

Da, dar Ştefan pare mai precaut şi nerăbdător, parcă în cunoştinţă de cauză! Fireşte, observam numai ilaritatea involuntară a comentariului său. Ca banc, ar suna cam aşa:

Scriitorul către prietenul său:
- Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie...
Prietenul către scriitor:
- Eu zic să-l scrii mai repede!

Antologic.

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae Nicu,
Da, prietenul nostru, el însuși poet, este precaut și nerăbdător să citească eseul, lucru care mă onorează.
E un pic de cinism în comentariu, dar involuntar și, oricum, binevenit. :)