vineri, 1 ianuarie 2016

Sărbătorile pierdute

             Primii fulgi de nea însemnau, pentru mine, declanșarea unei sărbători interioare, de o luminozitate intensă și continuă. Uitam teroarea de la școală, mă bucuram doar de pârtia pe care treceau sănii de lemn uriașe, trase de cai. Brâie înalte de omăt mărgineau cărarea mea și pășeam aievea printr-un tunel. Acasă mă așteptau o cameră încălzită și revista Cutezătorii, plină de benzi desenate și de mici romane pentru copii, date în în seriale. De pildă, Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo am citit un interviu cu Șerban Cioculescu, care, mai târziu, mi-a atras atenția asupra unui critic literar în plină ascensiune.
            Dar să nu divagăm. Mă plimbam prin ninsoare și eram fericit. O făceam singur, uneori cu prietenii din copilărie, mai târziu cu Nino Stratan, cu Marin Neagu sau cu Marinică Preda.  Licean fiind, locuiam cu chirie într-o cămăruță care dădea direct afară și dimineața trebuia să sparg gheața din găleată, pentru a mă spăla pe ochi. De pe la sfârșitul lui noiembrie, imediat ce mă trezeam din somn, mă repezeam la geam, să văd dacă a nins. Nu simțeam frigul. Când vedeam curtea proprietarului acoperită cu alb, mă simțeam înger și zeu. Erau o dată pe care o țin și acum minte : pe 22 noiembrie era născută fata de care eram îndrăgostit. Se numea Mariana U. și n-am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul, însă am folosit-o ca personaj, schimbând ce era de schimbat, în Călugărul Negru : acum sunt prieten, pe Facebook, cu copiii ei. Acoperind totul, neaua făcea ca lumea să-mi apară ca o ficțiune nordică. Fetele mi se păreau mai frumoase, străzile erau închipuiri ale lui Knut Hamsun, iar casele păreau luate din cărțile de povești. Îi făceam fetei mele cei mai mari oameni de zăpadă care s-au văzut vreodată și o plimbam, pe săniuță, prin viscole, cu un entuziasm nici până azi uitat.
Pe scurt, zăpezile erau, ca și cărțile ori pădurile, cele mai fascinante lucruri din lumea asta trecătoare/schimbătoare.
Mai târziu mi-am dat seama că, iarna și primăvara, oamenii omoară milioane de animale nevinovate, să aibă ce să pună pe mese.
Câinii abandonați mor, de frig, prin șanțuri.
Pisicile jigărite au aceeași soartă.
 Iepurii, căprioarele și păsările sălbatice își caută hrana, dar nu-și găsesc decât moartea venită pe țevile armelor unor oameni fără suflet, care vor ajunge să împuște și câinii ciobanilor, ba chiar și oile sau pe păstorii acestora. Vor da ei niște legi care să le permită satisfacerea acestor plăceri de sălbatici inconștienți.
Pe lângă foame, făpturile pomenite îndură și frigul coborât parcă direct din bezna cosmică.
Am pierdut încântarea provocată de ninsori, am pierdut sentimentul sărbătorilor strălucitoare. Detest zăpezile și aș căuta ținuturi mai calde!

P. S. Nu voi înțelege niciodată de ce pe toate canalele de televiziune se dau filme cu mii de arme, cu bătăi - cum mă va convinge cineva că Nicolas Cage e un supraom care poate omorî pe oricine? -, cu explozii, crime, violuri, torturi, incendieri etc? Ăștia chiar vor să ne distrugă sufletele? Fiindcă violența repetată se strecoară subtil în inconștientul nostru și ne transformă în niște monștri.

6 comentarii:

stefan s. spunea...

Mă regăsesc aproape total în rândurile dvs, domnule Șerban Tomșa.
Parcă le-aș fi scris eu, dacă aș fi avut har scriitoricesc.
Multă sănătate și fericire în 2016!
Gânduri frumoase, putere de muncă și spor în toate!
La mulți ani!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Nu e cazul să faceți pe modestul. :)
Marea tristețe e că că suntem doar niște leșuri care se hrănesc din alte leșuri. Și suntem fericiți pentru asta!
La mulți ani!

Nicolae Nicu spunea...

Bun găsit tuturor, în noul an, cu cele mai bune gînduri pentru gazdă şi apropiaţii săi!
Recunosc în mărturisirile de-aci expresia unor sentimente deloc singulare, izvorîte din trăirea de grijă şi frămîntarea de gînd purtate cu sine de responsabilitatea existenţială pe care i-o atribuie omului vîrsta, maturitatea, înţelepciunea, într-un cuvînt, viaţa. Le văd, de aceea, ca fiind semne ale îmbătrînirii, ale acelei îmbătrîniri incipiente şi imperceptibile, care ni se alătură fiecăruia încă pe măsura ieşirii din copilărie şi pierderii ingenuităţii iniţiale. Tristeţea încercată pentru sacrificarea atîtor „făpturi” în ritualul sărbătorilor de iarnă şi al altor îndeletniciri ancestrale de sezon este trăirea într-un mod personal a percepţiei individuale asupra ostilităţii decepţionante la adresa vieţii, chiar depresive adesea, ce caracterizează anotimpul frigului şi-al „beznei cosmice”. Este condiţia în care devine posibilă uneori tocmai pierderea motivaţiei consacrate a sărbătorilor şi îndeletnicirilor ce însoţesc paradoxal acest anotimp, a sentimentelor legate de acestea, precum şi detestarea motivelor aferente de bucurie, toate fiind receptate acum ca manifestări primitive şi ofensatorii ale unei glaciaţiuni socio-cosmice deprimante: „Am pierdut încîntarea provocată de ninsori, am pierdut sentimentul sărbătorilor strălucitoare. Detest zăpezile şi aş căuta ţinuturi mai calde!”. Cu toţi avem, uneori sau mai adesea, nostalgia zăpezilor de altădată...

P.S. – Dvs., domnule Tomşa, observaţi pe bună dreptate promovarea insistentă prin televiziune a violenţei. Chestiune veche, dar mereu actuală, desigur! Eu subliniez că violenţa brută şi, în general, agresiunea prin televiziune îmbracă forme multiple de manifestare, unele insidioase, perfide, altele pur şi simplu disimulate. Lasă că, spre exemplu, programele tv de Revelion au fost mai peste tot şi în cea mai mare parte a lor o etalare stridentă a amatorismului şi non-valorii. Dar, iată, pe principalele posturi comerciale s-a promovat cu persistenţă şi ostentaţie, într-un soi de solidaritate complice, şi o altă formă de agresiune. Agresiunea culturii periferice, promiscue. O agresiune şi, deopotrivă, o sfidare la adresa decenţei şi bunului gust, la ideea creaţiei valorice autentice, la adresa mesajului şi imaginii artistice româneşti.

Şerban Tomşa spunea...

Dragă Nicule,
Bine ai revenit!
Ca de obicei, analizele tale sunt demne de un ziarist foarte bun.
E un semn de bătrânețe să nu-ți mai placă zăpezile. În ultimii ani rânisem sute de metri cubi de zăpadă, după fiecare viscol, să pot ieși din curte. E cam mult pentru vârsta mea, nu?
Totuși, azi, după ce am rânit două ore la omăt, am resimțit ceva din vechea bucurie. Am observat că nici pisicile și câinii nu sufereau de frig, ba chiar se zbenguiau fericiți. Zăpada are ceva magic.

Nicolae Nicu spunea...

Şerban (...!), dragule, stările şi sentimentele pe care le exprimi în text, am spus dintru început, le „recunosc”, asumîndu-mi-le ca fiind şi ale mele. Prin urmare, mica mea analiză poartă sau am vrut a se înţelege că poartă (şi) amprenta introspecţiei. Bătrîneţea la care făceam referire este, desigur, numai un răsfăţ stilistic, pus în raport cu evocarea vîrstei fără griji şi responsabilităţi existenţiale a copilăriei. O asemenea „bătrîneţe” are prea puţin de-a face cu bătrîneţea biologică – de care, îmi place să cred, la anii pe care îi avem (căci amîndoi sîntem de-o vîrstă!) încă sîntem mulţumitor de departe. Fireşte că şi celor maturi ne plac zăpezile, dar cînd, dincolo de bucuria colindelor, a zurgălăilor şi a caltaboşului, ne gîndim la cîte probleme ne aduc... Scuze dacă am părut lipsit de eleganţă.

Şerban Tomşa spunea...

Dragă Nicule,
:) Am înțeles perfect mesajul tău.