Școlile de la țară nu mai au viitor, din pricina evoluției demografice.
Cineva a numărat treizeci de case până să dea de o familie care are copii mici. Tinerii au plecat la oraș. În alte zone, amicul meu a găsit un copil la douăzeci și la patruzeci de gospodării. Vor fi elevi din ce în ce mai puțini, instituțiile de învățământ vor fi comasate, posturile învățătorilor și profesorilor se vor topi. În zece-cincisprezece ani se va instala falimentul. Magiștrii vor ieși la pensie cu câteva sute de lei, cocoșați de umilință și de nevoi. Un prieten, profesor eminent la un liceu din oraș, și-a încheiat strălucita carieră didactică, după patruzeci și ceva de ani de efort susținut, cu o pensie de 1300 de lei.
Vreau să întreb două lucruri :
1 Oamenii care lucrează în învățământ și suportă toată viața resentimentele celor pe care i-au pus să învețe nu lucrează în condiții de stres? Trebuie să fie ținuți până la 65 de ani, când ajung ruine biologice și o iau razna, spre amuzamentul copiilor?
2. De ce nu li se dau și dascălilor pensii decente - n-am zis speciale, fiindcă nu te pui cu parlamentarii, cetățeni cu două capete, o sută de guri, cinci sute de funduri și o mie de mâini! -, fiindcă și ei lucrează în condiții deosebite?
P.S. Istoricul literar și poetul Stan V. Cristea, cărturar emblematic pentru meleagurile teleormănene, a citit micul text de mai sus și mi-a trimis un mesaj amar-înveselitor :
”Prin anii 1984-1986 am participat la un curs de perfecționare, ținut la Vatra Dornei. Într-o excursie de documentare etnografică, într-un sat de munte, un învățător pensionar ne-a povestit cum și-a ținut el școala cu copii mulți în clase. Se scula în fiecare noapte, după miezul nopții și pleca în sat, pe la casele celor tineri și în... putere, cărora le bătea în geam, până se convingea că s-au trezit. Nu lăsa să-i scape nicio casă la care ar fi trebuit să bată în geam. Bătrânul dascăl ne-a îndemnat apoi să tragem singuri concluzia de ce făcea el asta.
Dar mai sunt astăzi, în satele noastre, tineri cărora dascălii le-ar putea bate, după miezul nopții, în geamuri?”
4 comentarii:
Bun, şi e vorba de anii 84-86, cînd ne aflam, adică, în miezul restrictivului deceniu... Ce te faci acum, în epoca asta, că dacă s-o mai găsi vreun dascăl desuet care să le bată-n geam în crucea nopţii puţinilor juni rămaşi pe-acasă, în satul românesc, unul ca ăsta se trezeşte mai greu, buhăit fiind de mitilic, şi tocmai îşi aduce aminte că muierea îi doarme frîntă cu adeverinţa lui de şomer şi pensia lu' mamaie sub pernă. Îi arde o supă de ghionţi - "uiti-aşă, di-al dracu', că pi fomeie trebu s-o baţi şî cîn' ari drieptati" - şi se trînteşte la loc lîngă ea, grohăind "mulţămit". Că "şi-o facut datoria di barbat, hăi!, şî încî n-o sunat şasul di zeşi".
Nicolae Nicu,
1. Acum puținii tineri rămași prin sate pot face copii, dar n-au cu ce să-i întrețină.
2. Dacă le bați în geam, îți găsești beleaua. Fie te alegi cu capul spart, fie și se cere un împrumut nerambursabil.
Soarta localităților mici e pecetluită. În acest timp, aud la tv, directorii unor companii de stat primesc mii de euro pe lună.
P.S. Am intrat pe blogul tău, am citit articolul pe care mi l-ai indicat și am și scris câteva cuvinte. Ești un veritabil analist al fenomenului social-politic. Ai argumente, ai idei, iar cuvintele te cunosc. N-am reușit să mă trec printre urmăritorii blogului tău, fiindcă am uitat parola unui cont. Voi găsi o soluție.
Mulţumesc mult! Nu-i bai. Mi-e bine că îmi sînteţi aproape mai ales aşa, căci gesturile, oricum, au mai multă valoare şi semnificaţie, decît formalităţile.
Nicolae Nicu,
Mă bucur când am șansa unei prietenii cu un om inteligent și instruit. Prietenia și instrucția sunt lucruri atât de rare astăzi!
Trimiteți un comentariu