duminică, 19 februarie 2017

Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele DavidSuflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

7 comentarii:

Miron Dan spunea...

Prietenii și literatura, destul pentru a umple o viață.
N-am citit nimic de Siegfried Lenz. Ora de germană e negăsit în librării, nu s-a mai tradus de mult, am văzut-o prin câteva anticariate pe net, dar am o experiență proastă cu anticariatele online, cărțile comandate pe această cale nu ajung la mine.
Sud-americani? și mie îmi place Juan Rulfo. Nu-l ignora pe Mario Vargas Llosa, mai ales pe cel din Conversație la Catedrala si Războiul sfârșitului lumii. Julio Cortazar este extraordinar, sunt sigur că o să guști proza lui scurtă rafinată, seducătoare, mereu surprinzătoare. Și ultimul de pe listă, Roberto Bolano care m-a cucerit cu Detectivii sălbatici.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Nu mă omor după Vargas LLosa. Încă nu-mi dau seama de ce. Îl prefer pe compatriotul său Manuel Scorza. Bat tobele pentru Rancas e o carte excepțională. Îmi place și Roberto Bolano, dar are multe pagini în care nu spune, literar vorbind, mai nimic.
Din Lenz s-au tradus Ora de germană, Modelul ( modestă în comparație cu prima) și niște povestiri. Ora de germană e un roman de Nobel, superior scrierilor lui Gunter Grass. Am o ediție veche,ferfenițită, apărută la Univers, în colecția Romanul secolului XX.

Irina Alexandra spunea...

Eu mai rămân cu Garcia Marquez, deși am încercat să mă agăț de Rulfo și Carpentier, m-am bucurat de Bolano și sunt îndrăgostită de Cortazar. Benedetti și Galeano sunt și ei, ca și restul echipei „foarte contemporane”, prea adaptați la Facebook și alte surse de citate rapide, dar încă mă bucur de amândoi. Cu Vargas LLosa nici eu nu am o relație prea bună, deși cred că e mai degrabă contagiată de personalitatea lui și implicarea absurdă în politici și mai absurde. Încă îl mai caut pe Borges, cu care n-am reușit să mă înțeleg. Din cauza mea.

Şerban Tomşa spunea...

Irina Alexandra,
Merită să te îndrăgostești de Cortazar. În felul său e perfect. Ca și Borges, pe care îl iubesc.Din Llosa mi-au plăcut Orașul și câinii și Mătușa Julia și povestașul. N-am putut citi vreo două romane. Caut încă mpotivele.

Şerban Tomşa spunea...

Irina Alexandra,
Totuși, parcă aș reciti și eu, din Marquez, Dragostea în vremea holerei, Generalul în labirintul său și Cronica unei morți anunțate. Am citit Un veac de singurătate de cinci ori, iar la primele două lecturi am fost un cititor uluit și fericit. Nu-mi plac ultimele cărți ale columbianului, mult prea ușurele.

Nicolae Nicu spunea...

Ilie Năstase are un comportament bufon. Păcat de talentul sportiv pe care l-a avut! În fine...

Recent, înaintea meciului cu Belgia, aflat la antrenamentul fetelor în Sala Polivalentă din capitală, își exprima supărarea că în București nu avem o sală... polivalentă potrivită pentru tenisul românesc, argumentînd că ăsteia în care se afla ”e mai bătrînă ca(!) mine, stă să îi cadă tavanul”. Așa să fie, oare? Generalul cu plete s-a născut în anul 1946, iar Sala Polivalentă - ar fi trebuit, tocmai el!, să știe - s-a construit în perioada 1972-1974, o dată cu Parcul Tineretului în care se află. Întîmplător, subsemnatul, elev fiind la o școală din apropiere, am contribuit și eu, alături de colegii mei, cu muncă patriotică și mulți arbori plantați în jurul aleilor...

Reamintesc că în anul 1972, anul în care au început lucrările de construcție la sală, Năstase cîștiga US Open, apoi trîntea finala Cupei Davis de la București, 2-3 cu echipa SUA...

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae Nicu,
Năstase e un general care n-a făcut o zi de armată. Ca în țările subdezvoltate. Ce naiba să știe ăsta, în afară de gagici și de distracție?