duminică, 5 februarie 2017

O capodoperă. Întâmplarea de la podul Owl Creek de Ambrose Bierce

        Un bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea învolburată la douăzeci de pași sub el. Mâinile îi erau duse la spate, încheieturile legate c-o sfoară. O frânghie îi înconjura strâns grumazul. Capătul celălalt al ei trecea peste eșafodajul din lemn de deasupra și atârna liber la nivelul genunchilor săi. Câteva scânduri așezate pe traversele ce susțineau calea ferată le serveau drept eșafod, lui și călăilor săi – doi soldați din armata Federală aflați sub conducerea unui sergent care, în viața privată, ar fi putut trece drept ajutor de șerif. Pe același eșafod, la mică distanță de ei, stătea un ofițer în uniforma gradului său, înarmat. Era căpitan. La fiecare capăt al podului se afla câte o santinelă cu pușca așezată în poziția cunoscută sub numele de „susținere”, ceea ce s-ar traduce prin așezarea armei vertical pe umărul stâng, patul poposind pe antebrațul întors spre piept – o poziție formală și nenaturală, forțând corpul să stea drept. Nu părea să fie datoria acestor indivizii să știe ce se petrecea la mijlocul podului; ei doar blocau cele două capete ale pasarelei care-l însoțea.
         În spatele uneia dintre santinele nu se zărea nimeni; calea ferată intra preț de câteva sute de metri într-o lizieră, după care, curbându-se, se pierdea în depărtare. Fără îndoială, undeva, mai departe, se găsea și un avanpost. Pe celălalt mal al râului era câmp deschis – o pantă lină acoperită cu o palisadă din trunchiuri verticale de copaci, cu locașuri pentru puști și cu o singură ambrazură prin care se ițea țeava unui tun de alamă ce veghea podul. La jumătatea pantei dintre podul piciorului și fort se aflau spectatorii – o singură companie de infanterie stând „pe loc repaus”, cu patul puștilor pe pământ și țevile înclinate ușor înapoi pe umărul drept și mâinile împreunate deasupra magaziei. Un locotenent stătea la dreapta lor, cu vârful sabiei în pământ și mâna stângă odihnindu-se pe cea dreaptă. Cu excepția grupului celor patru de la mijlocul podului, nimeni nu se mișca. Compania era cu fața la pod, privirea pironită, împietrită. Santinelele, întoarse cu fața spre malurile râului, puteau trece drept două statui care decorau podul. Căpitanul stătea cu brațele încrucișate, tăcut, privind cu luare aminte forfota subordonaților, dar nespunând nimic. Moartea este un demnitar care, atunci când sosește anunțat, trebuie primit cu toate manifestările formale de respect cuvenite, chiar și de către cei care-l cunosc prea bine. În codul militar tăcerea și nemișcarea sunt forme de respect.
         Omul care urma să fie spânzurat avea în jur de treizeci și cinci de ani. Era un civil, dacă ar fi să-l judecăm după înfățișarea sa de om al pământului. Înfățișarea sa era normală – un nas drept, buze ferme, fruntea largă, de pe care părul lung și negru fusese dat pe spate, căzând înapoia urechilor pe gulerul jerseului său bine întreținut. Purta mustață și o barbă ascuțită, dar nu și favoriți. Ochii îi erau mari și gri închis, cu o expresie de amabilitate pe care cineva cu greu și-ai fi putut-o închipui la un bărbat cu gâtul în ștreang. În mod evident, nu era un criminal de rând. Codul militar liberal prevede spânzurarea multor feluri de oameni, dintre care nu sunt excluși nici gentilomii.
         Pregătirile fiind gata, cei doi soldați s-au dat la o parte, fiecare trăgând în lături bârna pe care stătuse până atunci. Sergentul se întoarse spre căpitan, îl salută și se retrase imediat în spatele ofițerului care, la rândul său, se dădu înapoi un pas. Aceste mișcări i-au lăsat pe condamnat și pe sergent la cele două capete ale aceleiași scânduri, care se-ntindea peste trei dintre traversele de cale ferată. Capătul pe care ședea civilul aproape că ajungea, dar nu o făcea, pe-o a patra traversă. Scândura cu pricina fusese ținută locului de greutatea căpitanului; iar acum de cea a sergentului. La semnalul celui dintâi, cel din urmă se va da la o parte, scândura se va înclina, iar condamnatul va spânzura între două traverse. Întregul aranjament i se părea simplu și eficace. Fața nu îi fusese acoperită și nici la ochi nu fusese legat. Se uită o clipă la acest sprijin instabil, după care își lăsă privirea să rătăcească asupra apei care se învolbura nebună sub el. O bucată de lemn în derivă îi atrase atenția, iar ochii o urmăriră cum se lasă purtată de curent. Ce încet părea să se miște! Ce ape molcome!
         Își închise ochii pentru a-și concentra ultimele gânduri asupra soției și copiilor săi. Apa, învăluită în aurul soarelui de dimineață, ceața stătută de sub malurile aflate la oarecare depărtare în josul râului, fortul, soldații, bucata de lemn – toate izbutiră să-l distragă. Și acum deveni atent de o nouă perturbare. Frământându-se la gândul celor dragi, i se păru că aude un sunet pe care nu-l putea nici ignora dar nici înțelege, un ciocnet ascuțit, distinct, metalic, ca izbitura ciocanului unui fierar în nicovală; avea aceeași rezonanță. Se întrebă ce ar fi putut fi și dacă se află la distanțe incomensurabile ori în apropierea sa – i se părea că ambele variante erau la fel de adevărate. Se repeta la intervale regulate, dar la fel de distanțate precum dangătul funest al clopotelor. Aștepta fiecare nou ciocnet cu nerăbdare și – fără să știe de ce – cu neliniște. Intervalele de tăcere creșteau progresiv; întârzierile deveneau înnebunitoare. Odată cu rărirea lor, sunetele deveneau tot mai puternice și mai ascuțite. Îi răneau auzul precum lama unui cuțit; se temea că va începe să țipe. Ceea ce auzea era ticăitul ceasului său.
         Și-a deschis ochii și a văzut iarăși apa de sub el. „Dacă mi-aș putea elibera mâinile”, se gândi, „mi-aș putea scoate lațul și m-aș putea arunca în râu. Scufundându-mă, aș putea evita gloanțele și, înotând viguros, ajunge la mal, pierde prin pădure și fugi acasă. Casa, slavă Domnului, este în afara graniței lor; soția și copiii se află dincolo de limitele invadatorilor.”
         În timp ce aceste gânduri, care au fost aici așezate în cuvinte, fulgerară mai degrabă prin mintea condamnatului decât să evolueze în ea, căpitanul îi făcu semn sergentului. Sergentul se dădu la o parte.

         II
         
         Peyton Farquhar era cu adevărat un om al pământului, făcând parte dintr-o veche și respectată familie din Alabama. Fiind un deținător de sclavi și, precum orice deținător de sclavi, un politician, era bineînțeles un secesionist, înfocat susținător al cauzei sudiste. Circumstanțe stringente în natură, pe care ar fi inutil să le menționăm aici, l-au împiedicat să se-nroleze în acea măreață armată care a luat parte în campanii dezastruoase, terminate prin căderea Corinthului, și a fost iritat de această reținere lipsită de glorie, tânjind după eliberarea energiei pe care-o avea, după viața ostășească, după posibilitatea unei distincții. Acea oportunitate, simțea el, ar urma să vină, așa cum vine pentru toți în vreme de război. Între timp făcuse ce putuse. Pentru a ajuta Sudul, nicio dispoziție nu era pentru el prea umilă, nicio misiune prea periculoasă pentru a fi îndeplinită dacă era în concordanță cu calitatea sa de civil cu suflet de soldat și care, de bună-credință și fără prea multe calificări, adera măcar în parte la zicala cu adevărat infamă potrivit căreia totul este permis în dragoste și în război.
         Într-o seară, în timp ce Farquhar și soția sa stăteau pe o bancă rustică lângă intrarea pe moșia lor, un soldat de un cenușiu palid sosi călare până la poartă pentru a cere un pahar de apă. Doamna Farquhar se arătă bucuroasă să-l servească cu propriile ei mâini albe. În vreme ce turna apa, soțul ei se apropie de călăreț pentru a-l întreba ce vești aduce de pe front.
         – Yankeii s-au apucat să repare calea ferată, i-a răspuns omul, și se pregătesc pentru un nou asalt. Au ajuns până la podul de la Owl Creek, l-au reparat și au construit o palisadă pe malul nordic. Comandantul a dat un ordin, care este postat peste tot, decretând că orice civil prins că se amestecă în refacerea căii ferate, a podurilor, tunelurilor ori trenurilor, va fi numaidecât spânzurat. Am văzut cu ochii mei ordinul.
         – Cât de departe-i podul de la Own Creek? întrebă Farquhar.
         – În jur de 30 de mile.
         – Nu este nicio garnizoană pe partea asta a malului?
         – Doar un foișor la vreo jumătate de milă, pe calea ferată, și o singură santinelă la capătul podului.
         – Să presupunem că un bărbat – un civil și un străin ștreangului – ar trece neobservat de foișor și ar păcăli santinela, spuse Farquhar zâmbind, ce-ar putea rezolva?
         Soldatul rămase dus pe gânduri o clipă.
         – Am fost acolo acum o lună, răspunse el. Am observat că potopul din iarna trecută a depus o cantitate mare de radină la piciorul dinspre malul acesta al podului. Acum radina s-a uscat și-ar arde ca iasca.
         Femeia aduse apa, iar soldatul o bău. Îi mulțumi ceremonios, se înclină în fața soțului ei și se îndepărtă călare. O oră mai târziu, după lăsarea întunericului, trecu iarăși pe plantație, deplasându-se spre nord, în direcția din care venise. Era un cercetaș federal.

III
         
         Căzând de pe pod, Peyton Farquhr își pierdu conștiința și era ca și mort. Din starea în care se afla fu trezit – după milenii, i se păru – de durerea provocată de o presiune puternică în jurul gâtului și urmată de un sentiment de sufocare. Acută și pregnantă, părea să se răspândească din gât în fiecare dintre membrele sale. Aceste dureri păreau să se împrăștie de-a lungul unei ramificații bine definite de linii și să zvâcnească cu o periodicitate neînchipuit de rapidă. Semănau cu râuri pulsând de foc, încălzindu-l dincolo de limitele pe care le putea îndura. Cât privește mintea sa, nu era conștient de nimic altceva în afara unui sentiment de plenitudine – de congestie. Senzațiile acestea nu erau acompaniate de gânduri. Partea rațională a firii sale se ștersese deja; nu avea putere decât să simtă, iar simțitul era un chin. Era conștient de mișcare. Învăluit într-un nor luminos, pentru care el reprezenta în acela clipe doar inima arzândă, fără substanță materială, se legănă într-o parte și-n alta, precum un pendul gigantic. Apoi, dintr-o dată, pe neașteptate, lumina îl lovi cu un pleoscăit puternic; un urlet teribil îi invadă urechile și totul deveni rece și întunecat. Putea iarăși gândi; știa că sfoara se rupsese și că el căzuse în râu. Nu simțea că se îneacă; ștreangul din jurul gâtului împiedica apa să-i pătrundă în plămâni. Să mori ștrangulat pe fundul unui râu! – ideea i se păru ridicolă. Deschise ochii în întuneric și văzu deasupra sa o rază de lumină, dar atât de distantă, atât de inaccesibilă. Continua să se scufunde, căci raza devenea din ce în ce mai slabă până când se transformă într-o simplă licărire. Apoi începu să crească și își dădu seama că se-ndreaptă spre suprafață – își dădu seama cu reticență, căci se simțea foarte confortabil. „Să fii spânzurat și înecat”, se gândi, „nu e chiar atât de rău; dar nu doresc să fiu împușcat. Nu; nu am să fiu împușcat, nu ar fi corect.”
         Nu efortul depus, ci durerea ascuțită din încheieturi fu cea care îi dădu de înțeles că încearcă să-și elibereze mâinile. Dădu atenție acestei lupte, de parcă ar fi fost un jongler care și-ar fi făcut numărul, fără să fie interesat de rezultat. Ce efort splendid! – ce forță magnifică, supraomenească. Ah, ce încercări minunate! Bravo! Sfoara s-a desprins; brațele sale au început să bată apa și să-l poarte spre suprafață, palmele de abia ițindu-se de-o parte și de alta a luminii crescânde. Privi cu un interes înnoit cum una dintre ele, apoi cealaltă, se repede la lațul din jurul gâtului. Îl rupseră și-l aruncară cu înverșunare, unduirea acestuia asemănându-se cu cea a unui șarpe de apă. „Pune-l la loc, pune-l la loc!”, își imagină că adresează aceste cuvinte mâinilor sale, pentru că înlăturarea lațului fu urmată de cea mai cumplită durere dintre câte simțise până atunci. Gâtul îl chinuia îngrozitor; mintea îi ardea, inima – care se zbătuse molcom – zvâcni dintr-o dată, încercând să iasă din piept. Întregul corp îl durea, cutremurat de un chin insuportabil! Însă mâinile sale neascultătoare nu dădură nicio atenție comenzii. Băteau puternic apa cu mișcări rapide, care-l împingeau spre suprafață. Simți capul ieșind deasupra apei; ochii orbiți de lumina puternică; pieptul mărindu-se convulsiv și într-o agonie învăluitoare și supremă plămânii înghițiră cu nesaț aerul pe care imediat îl expiră printr-un țipăt.
         Era acum în deplin control peste simțurilor sale. Acestea erau, într-adevăr, neobișnuit de ascuțite și alerte. Ceva în groaznica perturbare a organismului său le-au înălțat și șlefuit într-o asemenea măsură încât percepu lucruri pe care nu le mai băgase până atunci de seamă. Simți picăturile care-i împroșcau fața și le putea chiar auzi pe fiecare în parte. Privi pădurea de pe malul râului și văzu fiecare copac și frunzele cu nervurile lor – vedea și insectele de pe ele: lăcustele, fluturii cu aripile lor strălucitoare, păienjenii cenușii care-și întindeau pânzele din creangă-n creangă. Observă culorile curcubeului în picăturile de apă de pe milioane de fire de iarbă. Zumzetul țânțarilor care dănțuiau deasupra vârtejurilor râului, frenezia aripilor libelulelor, pașii țânțarilor de apă, precum vâsle ce ridică barca – toate acestea răsunau în urechile sale. Un pește sări din apă sub ochii lui și-i putu auzi unduirea corpului. Ieșise la suprafață cu fața îndreptată spre aval; într-o clipă lumea vizibilă păru se strânge roată în jurului lui – punctul central – și văzu podul, soldații, căpitanul, sergentul, cele două santinele, călăii săi. Erau siluete pe fundalul albastru al cerului. Țipau și gesticulau, arătând spre el. Căpitanul își scosese din toc pistolul, dar nu trăgea; ceilalți erau neînarmați. Mișcările lor erau grotești, formele lor gigantice.
         Dintr-o dată auzi un sunet ascuțit și ceva lovi apa la câteva degete de capul său, împroșcându-l cu picături. Auzi un al doilea sunet și văzu una dintre santinele, cu pușca dusă la umăr, învăluită într-un nor de praf albăstriu. Omul din apă văzu ochiul celui de pe pod cum îl privește prin luneta puștii. Observă că era căprui și își aduse aminte că citise undeva că ochii căprui sunt cei mai pătrunzători, și că toți lunetiștii celebri au astfel de ochi. Dar cu toate acestea, cel de față ratase.
         Un vârtej îl prinse pe Farquhar și îl întoarse pe jumătate; privea din nou pădurea de pe malul râului de cealaltă parte a căruia se afla fortul. Sunetul unei voci distincte, monotone și melodioase se auzi în spatele său și pluti deasupra apei cu o claritate care străpunse și supuse toate celelalte sunete, chiar și pe cel al picurilor care-i izbeau urechile. Cu toate că nu era un soldat, trecuse prin destule tabere ca să știe semnificația acelui cânt aglutinat și tărăgănat; locotenentul aflat pe țărm lua parte munca de dimineață. Cu câtă răceală și cruzime – cu acea calmă, rea-prevestitoare și lină intonație – prin intermediul unor cuvinte reci, rosti la intervale regulate:
         – Companie!…. Atenție!… Arma la umăr!… Pregătește!… Țintește!… Foc!
         Farquhar se scufundat – se scufundă cât putu de repede. Apa îi vui în urechi precum mugetul Niagarei, dar cu toate acestea fu în stare să audă tunetul monoton al împușcăturii și, ridicându-se iarăși spre suprafață, trecu pe lângă bucățile lucitoare și aplatizate de metal ce se duceau încet la fund. Unul dintre ele se depuse între gulerul și gâtul său; era incomod de cald, așa că-l smulse de acolo.
         În vreme ce se ridica la suprafață, tânjind după aer, își dădu seama că stătuse sub apă vreme îndelungată; era în mod vizibil mai în aval – mai în siguranță. Soldații aproape că terminaseră de reîncărcat armele; arbiele cu care îndeseau plumbii luceau toate deodată în lumina soarelui, pe măsură ce erau scoase din țevile puștilor, rotite în aer și împinse în bucelele lor. Cele două santinele traseră iarăși, independent și ineficient.
         Omul care era hăituit văzu toate acestea peste umăr; înota de acum viguros în aceeași direcție în care se deplasau și curenții de apă. Mintea îi era la fel de energică precum brațele și picioarele; gândea cu rapiditatea fulgerului. „Ofițerul”, raționă el, „nu va face a doua oară aceeași greșeală. E ușor să ratezi când tragi prima dată. Probabil că deja a comandat să se tragă pentru a doua oară. Dumnezeu să mă ajute, nu mă pot feri de toate.”
         Un pleoscăit îngrozitor la mai puțin de doi metri de el fu urmat de sunet puternic, grăbit, care părea să se deplaseze înapoi spre fort și să se stingă în aceeași explozie care a agitat râul în profunzimile sale. Un val de apă se curbă deasupra lui, căzu peste el, îl orbi și îl sufocă. Tunul intrase și el în joc. În timp ce-și scutură capul de freamătul apei dezlănțuite, putu auzi ghiuleaua zumzăind prin aer, iar o clipă mai târziu, trosnetul și pârâitul crengilor din pădure. „Nu or să procedeze la fel”, gândi el, „a doua oară or să folosească o încărcătură pe măsură. Trebuie să stau cu ochii pe tun; fumul mă va informa – sunetul ajunge prea târziu, întârzie în urma ghiulelei. E un tun al naibii de bun.”
         Pe neașteptate se trezi răsucit și învârtit ca un titirez. Apa, malurile, pădurea, podul de acum departe, fortul și oamenii, toate se amestecară și se șterseră. Obiectele erau reprezentate doar prin culorile lor; linii orizontale de culoare – era tot ce vedea. Fusese prins într-un vârtej și învârtit atât de rapid și amețitor încât simțea că-i vine rău. Peste câteva momente fu azvârlit pe pietrișul de pe malul drept – și sudic – al râului, în spatele unui promontoriu care-l ascundea de ochii inamicilor. Oprirea neașteptată și rugozitatea pietrișului îl revigorată și-l făcută să plângă de plăcere. Își cufundă degetele în nisip, îl strânse în pumni și-l aruncă peste trupul său, binecuvântându-l în același timp. Arăta precum diamantele, rubinele și smaraldele; nu se putea gândi la nimic mai frumos cu care să-l asemene. Copacii de pe mal erau plante gigantice de grădină; observă o ordine clară în aranjamentul lor, inhalând parfumul florilor lor. O lumină stranie și trandafirie strălucea printre trunchiurile lor și vântul cânta printre ramurile o melodie feerică. Nu dorea să-și vadă în continuare de evadarea sa – voia să rămână aici, contemplând acel loc cu adevărat minunat.
         Un bâzâit și o rafală de armă printre ramurile copacilor aflate chiar deasupra capului său îl treziră din acest vis. Tunarul, uimit, trăsese pentru ultima oară, la întâmplare. Sări în picioare, se grăbi pe țărmul înclinat și se scufundă în pădure.
         Toată ziua a călătorit, ghidându-se după cercul Soarelui. Pădurea părea nesfârșită; niciunde nu dădu peste vreun luminiș, nici măcar peste poteca vreunui pădurar. Nu realizase că trăise într-o regiune atât de sălbatică. Iar în această revelație era ceva straniu.
         Căderea nopții îl găsi obosit, flămând și cu picioarele umflate. Gândul la soția și copiii săi îl îndemna să nu se oprească. Într-un sfârșit dădu peste o cărare despre care știa că duce în direcția cea bună. Niciun câmp la orizont, nicio locuință prin împrejurimi. Nici măcar lătratul vreunui câine care să-i sugereze o așezare umană. Trunchiurile întunecate ale copacilor formau un zid drept de-o parte și de alta a lui, terminându-se într-un punct la orizont, ca o diagramă într-o lecție despre perspectivă. Deasupra sa, cum privea prin despicătura dintre copaci, străluceau stele aurii, stranii în înfățișare și așezate în constelații bizare. Era sigur că erau așezate într-o ordine anume, ce ascundea un înțeles malign și secret. De-o parte și de cealaltă a sa, pădurea era încărcată de tot feluri de zgomote, prin care, nu o dată, a putut auzi șoapte rostite în limbi necunoscute.
         Îl durea gâtul, iar când își duse mâna la el băgă de seamă că se umflase îngrozitor de mult. Știa că în locul în care-l strânsese frânghia era acum un cerc negru. Ochii îi erau bulbucați; nu îi mai putea închide. Limba îi era umflată de sete; reuși să mai scape de febră scoțând-o printre dinți în aerul rece. Cât de subtil iarba pavase întreaga cărare – nici nu mai putea simți pământul sub picioare.
         Fără îndoială, în ciuda suferinței sale, adormise mergând, pentru că în fața ochilor i se înfățișa acum o altă scenă – sau poate că de abia acum se trezea din delir. Stătea la poarta casei sale. Totul era așa cum își amintea, și totul i se părea nespus de luminos și frumos în lumina dimineții. Călătorise, probabil, întreaga noapte. Dând la o parte poarta și pășind pe aleea largă și albă, văzu cum flutură niște haine femeiești; soția sa, arătând calmă, tandră și îmbujorată, coboară de pe verandă pentru a-l întâlni. La capătul scărilor stă și așteaptă, cu un zâmbet inefabil de bucurie, o atitudine inegalabilă în gingășie și demnitate. Ah, cât de frumoasă este! Aleargă spre ea cu mâinile deschise. Când este pe cale să o atingă, simte o lovitură surprinzătoare în ceafă; un alb orbitor izbucnește în jurul său cu un zgomot asemănător unui salve de tun – apoi totul devine întuneric și tăcere.
         Peyton Farquahar este mort; corpul său, cu gâtul rupt, se clatină încet dintr-o parte în alta printre traversele podului de la Owl Creek.

(în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Da, o capodoperă. N-o știam, mulțumesc că am descoperit-o pe blogul tău. O avanpremieră la Supraveghetorul, cititorii tăi vor afla curând de ce.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Tocmai am terminat de citit volumul Valea bântuită de același autor. Povestiri fantastice de foarte bună calitate. În textul de mai sus, Bierce utilizează o tehnică literară reluată de Mircea Eliade într-o nuvelă. După moarte, eroul își continuă drumul și ajunge acasă. La Eliade este un soldat împușcat pe front. Supraviețuirea după moarte e o temă care străbate toate povestirile din volumul semnalat, apărut în 2005, la Leda.