joi, 9 februarie 2017

O amintire cu Al. Piru

       Cursurile lui Al. Piru erau avalanșe de rezumate, poante și bârfe prezentate la întâmplare, fără să urmărească o idee anume. Venerabilul universitar dădea pe gură ce avea pe moment în gușă. Nici nu lua pauză între cele două ore ale expunerii. Făcea o oră și jumătate și gata : ”Ca să nu plecăm și să nu revenim ca proștii, pentru a continua de unde rămăsesem.” În malaxorul verbal al lui Piru, care avea o dicție apăsată, sacadată, intrau de-a valma poeți, prozatori și unii colegi ai săi. ”Ce mare brânză e Baltagul? Sadoveanu s-a plimbat pe la munte, a auzit niște întâmplări și a scris un roman în două săptămâni. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, să-i ia oile, iar Manolescu scoate din asta niște grozăvenii la care Paleologu îi răspunde cu niște chestii și mai grozave.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga era ”coana Zoițica” și ar fi trebuit ”arestată pentru port ilegal de sex”. Adrian Păunescu? ”Dragă, ăsta e o explozie de glande.” Nicolae Breban? ”Un prost care scrie romane polițiste cât cărămizile.” Marin Sorescu? ”Alt prost. A fost alaltăieri poet, ieri deveni dramaturg, iar acum vrea să fie și romancier!” Suprema insultă adresată unui autor era că ”a compus o cărămidă”. Era o veselie nebună și petreceam de minune. Într-o zi a venit cu o carte a sa ( apăruse, parcă, în colecția Lyceum) și ne-a rezumat niște nuvele de Caragiale. ”Pe celelalte nu vi le mai povestesc, că le puteți ceti și singuri.” La plecare era incomodat de cartea pe care n-avea unde s-o arunce. ( Purta permanent cu sine o borsetă.) S-a uitat în amfiteatru și l-a văzut pe un coleg care stătea totdeauna în primul rând, încercând să copieze cursurile tuturor profesorilor, pentru a le învăța apoi pe dinafară. Piru i-a dat tocilarului cartea și i-a spus : ”Uite, îți dăruiesc cartea asta, fiindcă te-am văzut la toate cursurile mele.” Eruditul s-a îndreptat către ușă, iar băiatul s-a întors către noi și a ridicat triumfător volumul deasupra capului. ”Băi, Neluțule, i-am zis eu, n-are nicio valoare, bă, fără autograful lui Piru!” Colegul meu a băgat chestia la cap, a țâșnit din banca lui și a fugit pe hol,după Piru. A revenit fericit și ne-a arătat ce îi scrisese magistrul :” Lui X, omagiile lui Al. Piru!” ”La examen sunt asigurat!” a exclamat Neluțu. A venit și ziua evaluării. Studiosul răspundea chiar înaintea mea . Memorase o mulțime de citate. G. Călinescu a spus despre... E. Lovinescu a fost de părere că... Piru l-a privit sumbru, pe deasupra ochelarilor și l-a întrebat pe neașteptate : ”Dumneata ești tâmpit? Păi, crezi că eu nu știu ce-au spus Călinescu și Lovinescu despre unul sau altul? Pe mine mă interesează părerea dumitale, înțelegi?” Studentul s-a învinețit și a început să se bâlbâie. ”Și dacă stau să mă gândesc bine, a continuat Piru, nici nu prea ai trecut pe la cursul meu!” ”Dom' profesor!”, a strigat nenorocitul, pe un ton implorator. ”Hai, nu te speria, a adăugat Piru cu blândețe, că nu-ți dau mai puțin de nouă!” Și mi-a făcut complice cu ochiul. Am dat trei examene cu el și am luat, pe merit, numai nota maximă. La ultimul, definitivatul din 1984, ceva a perturbat desfășurarea ostilităților. Îmi căzuse Noua structură și opera lui Marcel Proust și mă pregăteam să-l atac în forță pe profesor, cu idei încă neauzite. Când să deschid gura, ușa s-a smuls din țâțâni și un vlăjgan mustăcios și cu plete a năvălit înăuntru, m-a fixat cu privirea și a spus tare : ”Așa, bătrâne! Termină-i cu talentul și cu erudiția ta! Pe ei!” Apoi a ieșit, agitând pumnul drept. Era Nino Stratan. Am rămas cu gura căscată către ușă și i-am dat prilej lui Piru să mă ia la întrebări. Știa o mulțime de lucruri și dacă îl lăsai să te întrebe, intrai în belea. Am fost însă de fiecare dată pe fază și l-am impresionat. A folosit aceleași cuvinte pe care le mai zisese și la examenele anterioare : ”Dă, dom'le, carnetul încoace, că se vede cu cine stau de vorbă! Dumneata știi carte. Zece, mulțumesc!”

P.S. Reproduc confesiunea unui poet uriaș, un exemplu de trăire intensă. Cred sincer că fără asemenea episoade biografice, marii poeți ai lumii n-ar putea scrie poemele uluitoare cu care ne luminează viața.
Cea mai lungă ședere a mea într-un bar a durat ceva puțin peste o lună. Era un local nonstop, dar în care se mai și mătura. Ei, când se întâmpla asta (pe la ore mici, de dimineață), eram cărat de pe sub brațe și de picioare și întins pe o masă sub care deja se făcuse curat. Ferestrele aveau storuri de bambus și lumina zilei abia răzbătea. De fapt, în toată perioada aia eu n-am prea știut când era zi sau noapte. Cred că am intrat acolo într-o marți, din întâmplare, cârmit de un prieten cu care am băut zdravăn. În zilele următoare m-am trezit cu mai mulți prieteni și amici pe acolo. Se bucurau să dea cu ochii de mine și mă tot cinsteau. După vreo două săptămâni, găsindu-mă tot acolo, se mirau de coincidență, iar când eu le ziceam că nici măcar nu plecasem încă, nu mă mai cinsteau. Dar le dădeam eu de băut. Fiindcă prietenia merită (aproape) orice sacrificiu. Într-o zi m-am trezit, tot acolo, cu un puternic miros de toamnă în nări. Era o chestie nouă. Am înțeles că vara trecuse. Mi-am amintit cum mă cheamă și cam ce țeluri am eu în viață. Și m-am ușchit.”
                                                                           

Niciun comentariu: