Semnal editorial. Kocsis Francisko, Teste de identitate

          Ultimul volum al lui Kocsis Francisko este Teste de identitate, Editura Ardealul, 2015.
Cu fiecare nouă carte de poeme, optzecistul Kocsis Francisko confirmă ideea că este unul dintre poeții importanți ai generației sale, o voce inconfundabilă, gravă, profundă, cu inflexiuni tragice. Versul are respirație amplă, învăluitoare precum apele mării, iar tehnica poetului este impresionantă. Îmi rezerv dreptul de a reveni asupra acestui excepțional volum. Deocamdată reproduc două splendide poeme dintre multele care m-au încântat :

                            Ehei, ce timpuri trecute...

Ehei, ce timpuri trecute am trăit, draga mea,

ce vremuri ne-au fost date atunci demult

de făcătorii de destine; i-am păcălit cât am putut,

dar la tare multe am rămas datori şi lor

şi nouă că am trăit prefăcuţi, cu şiretlicuri;

dar nu regreta, nu te întrista, nu reproşa

şi nu căuta să retuşezi acele chipuri vechi,

cum repară arheologii ceramica din situri –

e adevărat că mai există şi cioburi,

dar sunt de la ulcelele sparte de îngeri

la vechile lor ciondăneli şi chefuri –

ce timpuri au fost acelea, draga mea,

date o singură dată şi fără rest,

în epoca hippy nimeni nu se lua după zodiace

ori profeţii urbane, trăia cum îl tăia capul, din plin,

a fost vremea noastră să fim tineri, descreieraţi şi naivi,

ce timpuri, ce vremuri, ehei...

O seară grea

O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,

cu sufletul transformat în câini turbaţi

pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici voinţă,

nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de cuvinte,

nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşă

de forţă –

şi când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă,

să sfâşie preajma domestică, s-o năruie,

ies pe străzile deja pustii, cu dinţii încleştaţi

şi pumnii strânşi, cu degete învineţite,

sperând să se întâmple vreo năucitoare schimbare,

ca o subtilă, liniştitoare analgezie;

şi-atunci din capătul celălalt al străzii apare un om

cu mersul nesigur, ca pe-un trotuar de burete,

şi vine de parcă ar trage după el o lume răsculată,

de parcă l-ar hărţui cu dinţii dezveliţi

o haită feroce de câini puşi pe muşcătură –

simt că ne apropiem ca o detunătură de altă detunătură,

pumnii trosnesc de strânsoare, între dinţi

limba muşcată musteşte de sângele cu gust de coacăze negre,

doar câţiva paşi despart o lume răvăşită, nebună,

de-un alt destin, trecând printr-o altă derivă –

trecem unul pe lângă altul ca doi asteroizi aruncaţi

în spaţiu de forţe care îi resping în loc să-i atragă,

bănuim fiecare ce-i de partea cealaltă,

ştim de ce efort colosal ai nevoie câteodată

ca să rămâi uman,

mai ales în seri aşa de tulburi, mâloase, rele,

când până şi sufletul se manifestă canibal.

 

Reveriile unui optzecist singuratic

    Kocsis Francisko este un important poet optzecist, profund şi preocupat exclusiv de literatura pe care o face. Aceeaşi gravă atitudine, de iniţiat care lucrează cu obiecte sacre, o are autorul fie că tălmăceşte din confraţii maghiari, fie că scrie proză ori eseuri. Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior (Ardealul, 2000); Codul de bare (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape (Ardealul, 2009); Melancolii în formă continuată (Ardealul, 2012). A scris de asemenea proză scurtă (Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), critică literară (Prieteni şi apropiaţi. Lecturi empatice, Ardealul 2014), documentare istorice şi a tradus din lirica maghiară transilvăneană. Îl simt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei – nu l-am văzut, desigur, niciodată! –  şi am scris cu încântare despre cartea sa de proză Plimbări cu Freud. Este un om de onoare şi se manifestă cu discreţie în spaţiul public. Nu-i place tămbălăul şi nu-i agreează pe cei care ies una-două, ca păduchele în frunte, pe motiv că strănută muzical sau înjură la pian.

Ultimul volum al lui Kocsis, Arta de a evita necazul, Editura Ardealul, 2014, scris în anii ’80, în condiţii deosebit de grele, este o revelaţie. Dacă opul ar fi fost publicat de vreuna dintre vedetele generaţiei, am fi auzit frecvent, printre profesioniştii lecturii, răcnete de satisfacţie, ca pe marile stadioane, şi am fi citit zilnic cuvinte rezervate doar anumitor muritori. 

Toată povestea începe cu nişte însemnări făcute în vara lui 1980, într-un caiet de matematică. Ştie că nu va fi un jurnal, fiindcă e conştient că „nu aveam structura ordonată a unui spirit capabil să execute aceleaşi gesturi zi după zi şi nu aveam nici vocaţie de memorialist ce-şi notează minuţios temele viitoarelor sale evocări.” (pag. 5) şi mai departe: „Nu-mi amintesc foarte precis nici de unde a venit imboldul de a recurge la notarea unor gânduri, idei, imagini, metafore, întâmplări, secvenţe sociale, impresii de lectură, versuri, meditaţii contrase în formule aforistice...” (pag. 5) Vremurile erau atât de tulburi, încât caietul era ţinut în pivniţă, „într-o geantă ca un porthart, croită din foaie de cort, păstrată deasupra ţevilor de apă, băgată sub izolaţia de catran, fără să uit vreodată să leg la loc sârma galvanizată cu care era fixată de ţevi.” ( pag. 5) Aceste măsuri de precauţie par excesive azi, dar cine a trăit în perioada respectivă ştie că oamenii dădeau de necaz, devenind şantajabili, din motive mult mai mărunte. Kocsis îşi notează mai întâi ideile într-un carnet sau le memorează, apoi le trece, în mod conspirativ, în caietul magic, în câte o duminică sau după-amiaza, când prindea momentul favorabil. Totuşi, puţine dintre notele sale reflectă frica, exasperarea sau dispreţul pentru regimul care ne osândise la o existenţă mizeră. Urmarea modului clandestin de a scrie este că stilul poetului a devenit „concis, laconic”, „cu o doză de sarcasm”. Formulările au căpătat un aspect aforistic, concentrat. Iată cum un ritual impus din afară modifică exprimarea unui poet. Caietul de matematică funcţionează ca un atelier ascuns al autorului. Aşa se face că falsul jurnal devine un laborator secret de creaţie, unde se limpezesc multe teme şi motive ale poeziei lui Kocsis Francisko: „Ştim şi o spunem de multe ori că un poet ar fi foarte sărac dacă ar fi meditat numai la ceea ce a intrat în poezia publicată.” (pag. 8); şi mai departe: „O vibraţie, o culoare, o fâşie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poţi atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.” (pag. 8)

Scurtele texte nu sunt datate şi nici nu se apropie de realitatea cruntă în are trăia poetul. Ideile se mişcă în cosmosul marii culturi, Kocsis apărându-ne ca un savant care lucrează plin de pasiune, pe un fundal în care se produc invizibile orori. Poetul face apologia luminii, în plin întuneric comunist: „Totul este lumină, indiferent de forma în care se află temporar, fie că e obiect sau fiinţă, materie densă sau gând.” (pag. 11) Este dezgustat de primatul „burţii”  în preocupările contemporanilor: „Oraşul se întoarce la ţară, dar nu pentru a-şi căuta leagănul, ci pentru de-ale gurii...” (pag. 11). O obsesie a autorului o reprezintă zeii şi relaţia acestora cu timpul „Fără zei, pământul ar semăna cu un orfelinat galactic, lipsit de grija unor adulţi.” (pag. 13). Condiţia umană i se revelează înfiorător: „Trăim într-un abator de destine, ne aşteptăm sacrificarea.” (pag. 14) Profunzimile lui Marin Preda sunt evaluate cu empatie: „Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.” (pag. 16) Moartea, creaţia şi timpul sunt alte teme care îl incită pe Kocsis Francisko. Prin consemnarea unui detaliu – în noaptea cu pricina, conducta de încălzire îngheaţă la intrarea în bloc – naşterea Lindei, fetiţa sa, capătă dimensiuni cosmice: „Condiţii pe care universul nu le va mai întruni niciodată.” (pag. 17).  „Poveştile scrise de vânt”, taverna lui Villon, ideile novatoare ale lui Bolyai, observaţii adânci, uimitoare, formulate memorabil, sunt întrerupte brutal de observaţii care ne readuc la o realitate nedorită: „De mai multe ori pe zi se întrerupe curentul. Seara stăm în jurul unei lumânări. Tăcerea din preajmă trosneşte. Trosneşte şi inima, cuvintele se chircesc, ţipă contorsionat. Urletul este atât de dens că nu poate fi expulzat, nu poate fi aruncat în afară, nu mai are sunet. O tăcere colosală se deschide în noi ca o gaură neagră. Ne absoarbe propria tăcere. Ne dezintegrează. Ne dezumanizează.” (pag. 20) Un urlet interior! Sunt rânduri uluitoare. În altă împrejurare, poetul stă cinci ore la coadă, pentru portocale, pe un ger de -15 grade şi face pneumonie. Folosirea unei „măşti sociale” ar fi „arta de a evita necazul” care pândeşte din umbră. Referinţele culturale apar pe fiecare pagină, într-un mod natural, subtil, reconfortant. Lui Kocsis îi displace o manifestare dedicată lui Jozsef Attila, fiindcă o cunoscută actriţă de la Teatrul Maghiar urlă versurile, în loc să le recite.  E încântat de Scrisori către Milena şi îi este dor de un geamgiu dispărut. Cerşetorul oraşului rămâne însă o prezenţă constantă. Excepţională e distincţia făcută între jignire şi glumă: „Ei nu observă (sau se prefac numai) că glumele te fac să râzi, jignirile să scrâşneşti din dinţi.” (pag. 31) Câte o anecdotă de epocă întretaie şirul gândurilor celui care reflectează. Dar unele formulări ne entuziasmează şi ne revelă sclipiri ale unei inteligenţe incomparabile: „Magicul are mai multă consistenţă decât raţiunea.” (pag. 31) Constată cu tristeţe că un manuscris al său zace la o editură, după ce i s-a anunţat iminenta publicare. Îl suspectează pe Thomas Mann de ipocrizie, când neamţul declară că nu-l interesează destinul Muntelui vrăjit. Cinismul civilizat, dacă pot spune aşa, răzbate ici şi colo, printre rândurile lui Kocsis: „A te îmbrăca la patru ace încă nu-i o dovadă de civilizaţie.” (pag. 58) Sau: „Chiorăie maţele poporului.” etc. (pag. 59) Paginile capătă ritmul şi orizontul unor aforisme care, deşi pornite de la situaţii de viaţă concrete, au un înalt grad de rafinare. Admiraţia lui Kocsis faţă de Tolstoi şi faţă de „abisalul tragic rusesc” este fără margini. Sábato, Li Tai Pe, Petőfi, Eminescu sunt invocaţi cu o iubire de cunoscător. Ticăloşia scoate însă prea des capul în lume, pentru a nu-i atrage atenţia lui Kocsis. În China unei civilizaţii multimilenare, mediocrul poet Mao a interzis revistele literare. Prietenii poetului sunt caracterizaţi dur:  X ”e un ins incoerent, temător, mărunt, o moluscă.” (pag. 82) Să nu uit două gânduri care ne ating dureros: „NORMALITATEA NU CREEAZĂ; DOAR SE REPRODUCE.” şi: „Arta este linguşirea masculului pe lângă femelă, crede Spencer.” (pag. 88) Anotimpurile se succed – superbe sunt evocările iernii! –, copilul său creşte şi autorul, indezirabil în plan public, se refugiază în imaginaţie şi în lumea lecturilor esenţiale, evitând patul lui Procust după care vrea să-l croiască societatea artificială în care trăieşte.

Arta de a evita necazul este jurnalul de front al unui luptător special, o carte strălucitoare, de un calibru intelectual care atinge deseori excelenţa.

Un testament literar

       Răscolind prin zecile de dosare cu documente școlare, care îmi umplu camera și timpul - în loc să scriu, fac fișe de evoluție a elevilor și întocmesc planificări ale unor comisii metodice! -, dau peste o coală acoperită cu un scris șovăitor. În 2006, cu o zi înainte de a suporta o intervenție chirurgicală, mi-am scris ultimele dorințe legate de cărțile mele. Deși operația se anunța ușoară, presimțeam că voi avea necazuri și poate chiar voi muri.  Și, într-adevăr, s-au produs complicații mari și am ajuns în pragul lumii de dincolo - numai printr-un miracol am scăpat -, din cauza depresiei care mă stăpânea și deopotrivă din pricina nesimțirii unor medici pe care sper să nu-i mai întâlnesc vreodată. Mi-am revenit parțial abia la sfârșitul acelui nefast an.
       La data respectivă nu-i cunoșteam pe mulți dintre scriitorii care îmi vor fi, din 2007-2010 încoace, prieteni statornici. Fițuica a avut darul să mă emoționeze. Iată, mi-am zis, niște oameni în care am avut încredere în cel mai greu moment al vieții mele.

                                             ”Testament literar

            Doresc ca de editarea operei mele să se ocupe, pe viitor, Nicoleta Șerban, fiica mea, Kocsis Francisko, poet, Alexandru Cistelecan, critic literar și Marin Neagu, istoric literar și profesor în Târgoviște.
            Aceiași oameni se vor îngriji de eventuala publicare a textelor mele rămase în manuscris.
            Manuscrisul începutului de roman Precum în cer, așa și pe pământ rămâne în posesia fiicei mele, Nicoleta Șerban.

02.04. 2006

                                                                              Șerban Tomșa”

Semnal editorial : Kocsis Francisko, Arta de a evita necazul

       Cunoscutul poet Kocsis Francisko publică, la Editura Ardealul, volumul Arta de a evita necazul, 2014. Este o carte care conține idei, reflecții și viziuni foarte interesante, instructive, frumoase și de o profunzime cu care autorul ne-a obișnuit de multă vreme. Însemnările își au începuturile în 1980, când, mărturisește Kocsis Francisko, ”am făcut primele note, în caietul de matematică...” Prezentarea se încheie astfel : ”O vibrație, o culoare, o fâșie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poți atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.”

LA MULȚI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

Astăzi este ziua de naștere a poetului, prozatorului, eseistului și traducătorului Kocsis Francisko. Îi doresc autorului să se bucure de sănătate și să ne încânte și de acum încolo cu minunatele sale cărți de poeme ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

Precizare necesară

Le cer iertare celor care mi-au trimis cărți, iar eu nu am reușit să scriu despre ele. Vreau să fac câteva precizări absolut necesare :
1. Am ales să fiu prozator - sau proza m-a ales pe mine -, dar nu am suficient timp pentru scris și pentru lectură. Serviciul îmi consumă zece ore pe zi și 90% din energie.
2. Se întâmplă uneori să am răgazul să recenzez câte o carte. Nu reușesc să fac acest lucru decât cu 10% din numărul de volume care îmi plac, în ordinea în care le primesc. Și, într-adevăr, avansez idei numai despre opurile care sunt pe gustul meu. Din fericire, deocamdată nu am primit titluri care să-mi displacă. Problema este, cum spuneam, timpul. Dacă mai intervin și alte probleme, este dezastru. N-am putut scrie despre cărțile Margaretei Bineață, ale lui Tudor Cristea sau Stan V. Cristea, despre poemele lui Kocsis Francisko sau  Îngerii din Moscopole de Catia Maxim. Mi-am propus, de aproape jumătate de an, să scriu despre Un om din Est de Ioan Groșan. În fine, am căutat cartea unei prozatoare doi ani și am finalizat, în cele din urmă, o cronică. M-am bucurat după aceea, fiindcă autoarea mi-a scris că am izbutit să fac cea mai profundă și cuprinzătoare cronică despre opera sa.
3. Nu trăiesc într-un mediu care să-mi permită să scriu romane și să fac și critică de întâmpinare. Mă tem că va trebui să renunț la una dintre ele. Și aceea nu va fi proza.
Dar nu înainte de a scrie, oricât de târziu, despre Cristian Meleșteu, Radiografia unei zile de mai, Ed. Cartea Românească, 2012, unul dintre cele mai strălucite debuturi cu care m-am intersectat vreodată.

Semnal editorial : „Melancolii în formă continuată” de Kocsis Francisko

Noua carte a lui Kocsis Francisko, Melancolii în formă continuată, Editura Ardealul, 2012, confirmă marele talent al poetului, unul dintre cei mai valoroși ai generației noastre. Sunt poeme profunde, de amplă respirație, care tulbură și încântă. Cartea, scrisă pe o tonalitate înaltă, copleșitoare,  este o adevărată sărbătoare estetică. O recomand cu căldură tuturor iubitorilor de poezie.
Felicitări, KOCSIS FRANCISKO !

P.S. 1. L-am prezentat mai amplu pe autor când i-am reprodus niște poeme în acest spațiu.
        2. Regret că timpul nu mi-a permis să scriu o cronică literară la cărțile semnalate, în ultima vreme,  pe blogul meu. Fiecare volum ar fi meritat cu prisosință acest lucru.

PAŞTE FERICIT !

E timpul să alungăm întunericul din noi şi să ne întindem mâinile.
Avem în fiinţa noastră sădită ideea de bine.
Putem fi buni ! Reamintesc că în Ţara Românească şi în Moldova n-a existat niciodată un călău de etnie română. Fiindcă niciunul dintre străbunii noştri nu s-au angajat să omoare oameni, cu leafă, Ţara Românească a stat patru luni fără gâde.
Ţin, în acelaşi timp, să precizez că şi celelalte făpturi au, ca şi noi, oamenii, dreptul la viaţă.
Cititorilor acestui blog, ca şi foştilor, actualilor şi viitorilor prieteni - aşa îi văd pe cetăţenii din jurul meu, fiindcă duşmani nu am - le urez un Paşte fericit ! Sau, cum ar spune poetul Kocsis Francisko :
 Sărbători fericite ! Paşte luminat ! Binecuvântare şi har !