Selfie-uri în peștera din Altamira ( din carnetul unui mizantrop)

Literatura și arta ne-au înfrumusețat sufletul.
Mitologia a dat un rost existenței noastre.
Instinctele noastre au fost îmbrăcate în ritualuri și gesturi sacre.
Știința ne-a oferit lumina cunoașterii și ne-a făcut viața ușoară. Dar ne-a distrus și ceea ce aveam mai de preț. I-a alungat pe zei din cer, făcându-ne să uităm că nu putem trăi decât în preajma celor mai puternici decât noi. Ne-a expus atât demult interiorul, încât amorul nu mai are nimic romantic sau misterios. Artiștii înșiși au dezgolit trupurile umane, scoțându-le nu numai hainele, dar și nobilele elanuri spirituale.
A venit și vremea când putem comunica instant cu orice om de pe planetă. Un amic, artist plastic, s-a afumat într-o seară și a vorbit toată noaptea la telefon cu un pictor necunoscut, din Siberia, epuizându-și rezervele financiare. Nu știu de ce a făcut asta. Internetul îi era mai la îndemână. Sigur, există și țări în care netul funcționează foarte încet. În Africa de Sud, de pildă, dacă trimiți un mesaj unui prieten aflat la sute de kilometri de tine și pleci apoi pe jos către persoana cu pricina, ajungi cu mult înaintea rândurilor tale.
Dar netul îți satisface toate fanteziile. Elevii mei nu mai citesc nimic. Într-un an n-au reușit să parcurgă o singură pagină din O scrisoare pierdută sau din Baltagul. ( Las la o parte faptul că, dacă era după mine, romanul ăsta n-ar fi intrat în programa clasei a VIII-a.) Însă nu se despart de telefoane. Sunt tot timpul cu degetele pe ele. După cursuri, când trec pe stradă, îi văd adunați în grupuri și urmărind, pe câte un ecran mai mare, filme foarte instructive. Pe urmă își fac poze și le trimit celor dragi. Pentru a comunica, nici adulții n-au nevoie de cuvinte sau de strategii complicate. Imaginile sunt elocvente, iar dialogurile sunt directe și eficiente.
- Vrei...?
- Când?
- Diseară, la...
Sălbaticii pictau, pe pereții peșterilor, animalele pe care doreau să le vâneze. Le luau în stăpânire trupurile, în mod magic. Stâncile erau niște ecrane pe care primitivii își proiectau dorințele. Acum, telefoanele au devenit tarabe video pe care este expusă o marfă foarte căutată. Am făcut un ocol de zeci de milenii pentru a ajunge la un mod simplu de satisfacere a unor nevoi imperioase. Asta e, n-avem ce face. Omul a avut de la început, în gene, înclinația către negustorie. Comerțul este marea vânătoare a timpului nostru. În România numai cultura nu se vinde și duce la faliment.

P.S. În învățământ nu mai e loc de nimic, cu excepția ideii de comunicare. Povestea a prins peste tot și am auzit o analfabetă ( pe bune!) care îl căina pe nepotul său, un repetent de vocație, că acela nu știe să...comunice. Bine, dar întreb și eu : ce poți comunica dacă n-ai deschis o carte și nu ai nimic în cap? A, da, uitasem : poți spune ce ai de vânzare și ce vrei să cumperi.

Iubiţi-i pe cei care nu vă-nghit !

Cele mai frumoase lucruri pe care le facem au semnificaţia unor declaraţii de dragoste făcute prietenilor noştri.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee.  Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română.  Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.