Selfie-uri în peștera din Altamira ( din carnetul unui mizantrop)

Literatura și arta ne-au înfrumusețat sufletul.
Mitologia a dat un rost existenței noastre.
Instinctele noastre au fost îmbrăcate în ritualuri și gesturi sacre.
Știința ne-a oferit lumina cunoașterii și ne-a făcut viața ușoară. Dar ne-a distrus și ceea ce aveam mai de preț. I-a alungat pe zei din cer, făcându-ne să uităm că nu putem trăi decât în preajma celor mai puternici decât noi. Ne-a expus atât demult interiorul, încât amorul nu mai are nimic romantic sau misterios. Artiștii înșiși au dezgolit trupurile umane, scoțându-le nu numai hainele, dar și nobilele elanuri spirituale.
A venit și vremea când putem comunica instant cu orice om de pe planetă. Un amic, artist plastic, s-a afumat într-o seară și a vorbit toată noaptea la telefon cu un pictor necunoscut, din Siberia, epuizându-și rezervele financiare. Nu știu de ce a făcut asta. Internetul îi era mai la îndemână. Sigur, există și țări în care netul funcționează foarte încet. În Africa de Sud, de pildă, dacă trimiți un mesaj unui prieten aflat la sute de kilometri de tine și pleci apoi pe jos către persoana cu pricina, ajungi cu mult înaintea rândurilor tale.
Dar netul îți satisface toate fanteziile. Elevii mei nu mai citesc nimic. Într-un an n-au reușit să parcurgă o singură pagină din O scrisoare pierdută sau din Baltagul. ( Las la o parte faptul că, dacă era după mine, romanul ăsta n-ar fi intrat în programa clasei a VIII-a.) Însă nu se despart de telefoane. Sunt tot timpul cu degetele pe ele. După cursuri, când trec pe stradă, îi văd adunați în grupuri și urmărind, pe câte un ecran mai mare, filme foarte instructive. Pe urmă își fac poze și le trimit celor dragi. Pentru a comunica, nici adulții n-au nevoie de cuvinte sau de strategii complicate. Imaginile sunt elocvente, iar dialogurile sunt directe și eficiente.
- Vrei...?
- Când?
- Diseară, la...
Sălbaticii pictau, pe pereții peșterilor, animalele pe care doreau să le vâneze. Le luau în stăpânire trupurile, în mod magic. Stâncile erau niște ecrane pe care primitivii își proiectau dorințele. Acum, telefoanele au devenit tarabe video pe care este expusă o marfă foarte căutată. Am făcut un ocol de zeci de milenii pentru a ajunge la un mod simplu de satisfacere a unor nevoi imperioase. Asta e, n-avem ce face. Omul a avut de la început, în gene, înclinația către negustorie. Comerțul este marea vânătoare a timpului nostru. În România numai cultura nu se vinde și duce la faliment.

P.S. În învățământ nu mai e loc de nimic, cu excepția ideii de comunicare. Povestea a prins peste tot și am auzit o analfabetă ( pe bune!) care îl căina pe nepotul său, un repetent de vocație, că acela nu știe să...comunice. Bine, dar întreb și eu : ce poți comunica dacă n-ai deschis o carte și nu ai nimic în cap? A, da, uitasem : poți spune ce ai de vânzare și ce vrei să cumperi.

Netul este o publicație borgesiană, infinită. Răspuns la ancheta realizată de bookhub.ro

Scriitorul Liviu Drugă mi-a trimis două întrebări la care am răspuns mai jos.

1. Recenziile sau notele de lectură, mai bine sau mai naiv făcute, se găsesc din plin pe internet. Această democratizare a opiniilor despre cărţi a schimbat percepţia asupra literaturii în toată lumea, nu doar în România. Cum vedeţi această schimbare şi care credeţi că vor fi consecinţele ei în viitorul imediat?

2. În acest context, ce părere aveţi despre activitatea site-ului bookhub.ro şi ce v-aţi dori să găsiţi mai mult pe site, având în vedere că nu scriem doar despre cărţi?

Șerban Tomșa

Netul este o publicație borgesiană, infinită

1. Consider că, din orice perspectivă am privi lucrurile, democratizarea opiniilor despre cărți este benefică. Oricine are dreptul la o opinie susținută cu argumente civilizate. (Desigur că ies din discuție cei care doar silabisesc titlurile unor volume, pentru a arunca apoi flegme asupra autorilor.)  Recenziile de pe net fac o bună publicitate unor cărți care satisfac variate gusturi literare. Un blog de cărți este urmărit de mai mulți cititori decât o revistă literară. Aceasta duce la stimularea lecturii, dar și la realizarea unei necesare comunicări între scriitori și cititori. Primii vor ști ce doresc ultimii, care își exprimă preferințele.  E necesar un echilibru. Nicio parte nu trebuie să facă toate concesiile posibile celeilalte tabere. Dacă pasionații de literatură și-ar impune în totalitate opțiunile, e posibil ca arta literară să cadă în derizoriu. Nici autorii nu pot dicta. Scriitorii nu pot impune valori decât intrând în grațiile cititorilor cu multă diplomație, așa cum făcea I. L. Caragiale. Altminteri, cărțile lor sunt închise și aruncate la coșul de gunoi. Pe acest fond apar critici literari noi și talentați, care își pot urma vocația. Nu mai este nevoie de funcționarii care eliberează certificate de talent. Autorul unor articole se impune sau nu prin forța împrejurărilor. Pe urmă, mulți dintre oamenii care scriu despre cărți sunt ei înșiși scriitori. Asta ridică nivelul cultural al fenomenului și îi dă legitimitate. Cum spațiu de manifestare este suficient, toată lumea își poate face cunoscute  punctele de vedere. Este exclus, în condițiile date, să se piardă talente, așa cum se întâmpla când oamenii își cărau manuscrisele în traistă și, cu căciula în mână, băteau pe la ușile redacțiilor. Netul este ca o publicație infinită, borgesiană, în care au loc toate ideile. Iar revistele literare vor fi nevoite să se adapteze situației și să devină spații de exprimare deschise și atractive.

2. Am o părere foarte bună despre  bookhub.ro și găsesc, pe acest site, lucruri foarte interesante. Dacă ar fi util sau nu ca site-ul să ofere și altă marfă culturală, ca să zic așa, este treaba administratorilor. Deocamdată găsim aici numai lucruri de calitate.

Două săptămâni fără net

    Alimentatorul modemului meu a cedat definitiv şi două săptămâni nu am avut net. Abia azi a venit cineva şi l-a înlocuit.
   Mă gândesc cât de mult şi de artificial - n-am zis "de inutil"! - se complică treptat viaţa noatră. Imediat ce suntem rupţi de nişte repere inimaginabile pentru înaintaşii noştri, ne simţim pierduţi, ca nişte animale căzute într-o groapă, în inima junglei. Marin Preda, care a crescut la ţară şi îşi făcuse nevoile prin bălării, mărturiseşte undeva - în Convorbirile cu Florin Mugur - că a resimţit ca pe o mare tragedie faptul că la un moment dat n-a mai avut apă la baie!
   Ne iluzionăm să credem că semănăm cu înaintaşii noştri, dar nu mai suntem deloc, în datele noastre fundamentale, oamenii care au fost. E bine? E rău? Sunt oameni cu care nu te-ai întâlnit niciodată în realitate şi dacă nu-i "vezi" o vreme pe net, te agiţi şi întrebi de ei. Ce li s-a întâmplat? Ce-au păţit? Şi, în defenitiv, pentru noi sunt nişte necunoscuţi.

P.S. Trăiesc încă sun şocul lecturii romanului lui Nick Cave Moartea lui Bunny Munro.Îcerc să-mi adun impresiile, pentru a scrie câteva rânduri despre o tragedie uluitor redată epic.
       Acum e clar că Messi nu mai este ce era. Dacă vor merge tot aşa, Bale şi Di Maria sunt următorii lideri mondiali ai acestui sport.
     

Conversație

Globalizarea este un bun prilej de a muri de grija altora. Un mare profesor și critic literar se minuna, în urmă cu mai mulți ani, în legătură cu oamenii care țipau ca din gură de șarpe că un anume dictator din Orient trebuie înlăturat, dar nu se plângeau deloc de problemele lor, deși erau înșelați de neveste, nu aveau ce să pună pe masă și adesea nu se bucurau nici de un acoperiș deasupra capului.
Sunt însă destui concentrați numai pe propriile probleme.
Merg cu mașina, împreună cu un cetățean. El conduce, eu privesc peisajul.
- Vă spun eu că toate merge prost. Nu mai ieșim din rahatul ăsta !
Îmi amitesc de Caragiale : „E o criză, monșer...”
- Ce părere aveți, schimb eu vorba, despre demisia Papei ?
- E, ce să zic ! D-aia nu mai pot eu, de Papa ! Niște oți și ăia ! E înțeleși ! Cineva are ceva de câștigat și din treaba asta !
- Și din nenorocirile noastre cine ar avea de câștigat ?
Mă gândeam la o reflecție a lui Tudor Vasiliu : „Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ? ”
- Cum cine ? Puterile europene ! Are nevoie de piață de desfacere, de materie primă și de forță de muncă ieftină.
Îmi vine să-l întreb dacă europenii n-au nevoie și de forță de furat.
- Nu vedeți că acum a zăpăcit și învățământul ? continuă omul, privind încruntat înainte. Are interesul să ne prostescă pe toți. Copiii e niște draci, iar profesorii nu mai fac nimic la școală.
Și îmi dă niște amănunte incredibile despre un liceu în care învață nepotul său.
- E posibil așa ceva ? Păi, pe vremea noastră ne bătea învățătorii până ne umpleau de sânge...  Chiar și în localitatea noastră e jale. X, bunăoară, nu...
- X e un profesor bun, îi tai eu macaroana.
Atentase la imaginea unui coleg.
- Ai că nu e bun ! N-a făcut nicio brânză, nu se descurajează partenerul meu. Iar Y...
- Y e, de asemenea, un profesor bun.
- De unde până unde ? sare ca ars omul.
Și iar îmi dă niște detalii aiuritoare.
- Domnule, îi explic, educația de acasă este hotărâtoare. La școală nu avem voie nici să ridicăm tonul în fața unui copil. Și pot spune că aprob acest principiu care exclude violența.
- Păi, vedeți că v-au prins slăbiciunea și d-aia nu mai învață ?
Se întoarce și mă privește cu ochii aprinși de mânie. Apoi îmi închide definitiv gura :
- Și nu-i mai lăudați atâta pe X și pe Y, că ei vă vorbesc de rău pe toate drumurile ! Și când nu latră ei, vă bălăcăre nevestele lor.
Mă gândesc că nu le-am făcut niciun rău lui Y și lui X.  Ba chiar îi consider prieteni.
Ne facem imaginea noi înșine, chiar dacă aceasta fluctuează în funcție de ochii celor care ne privesc.

P:S.  1. Spre dimineață am avut un vis ciudat cu prozatorul Cristian Teodorescu. El e mai tânăr și ne aflăm într-o casă care îmi este foarte familiară, deși în viața reală n-am locuit niciodată într-un asemenea loc. Suntem prieteni la toartă și trebuie să ieșim pe fereastră. Mă simt de parcă am mai făcut de mii de ori chestia asta. Îl las pe el să treacă primul, îi strig să se cațere cu atenție, dar scriitorul sare în stradă, de la o înălțime devenită amețitoare. Se aud un troznet și un urlet de durere. Și-a rupt piciorul și se târăște prin zăpada însângerată. Plec în căutarea lui, dar între timp celebrul autor a fost adăpostit și bandajat de niște cunoștințe ale mele.
       2. Nu voi înțelege niciodată de ce jucătorii de la Real Madrid și, în general, de la echipele pregătite de Mourinho joacă în dușmănie, ca niște frustrați, chiar și când au un avantaj de patru goluri. Am văzut cu consternare o intrare criminală a unui vârf de atac, într-o fază fără miză. De câte ori înscrie, superbul Cristiano Ronaldo nu se bucură cum s-ar cuveni, ci este preocupat să facă în ciudă suporterilor adverși. Mi se pare stranie, în secolul nostru, o asemenea mentalitate primitivă și conflictuală. La jucătorii Barcelonei simți bucuria chiar și în țesătura aceea interminabilă de pase, deseori plictisitoare. Totuși, echipa catalană mi se pare din ce în ce mai ștearsă.