joi, 31 decembrie 2015

Suntem europeni

       În România nu te duci la medic decât dacă îți ajunge cuțitul la os. Nu e o fericire să stai la o coadă interminabilă, iar asistentele și medicii să nu-și termine de băut cafelele decât atunci când în sala de așteptare nu mai ai loc să arunci un ac. Dacă vreun bolnav, răzbit de durere, încearcă să bată la ușă, este imediat pus la punct sau aruncat pe scări, cu o furie pe care n-am înțeles-o niciodată. Aveam să văd scene de genul ăsta din copilărie și până târziu, când ajunsesem profesor și am fost, de câteva ori, pe punctul de a-i lua la palme pe doctorii deveniți dictatori peste niște amărâți. Am avut o experiență nefericită, în urmă cu câțiva ani, chiar la un spital de elită din București. Am văzut acolo doi chirurgi de o aroganță incredibilă. Abia dacă te ascultau până să-ți ia banii, apoi te ocoleau în mare grabă.
    Iată însă că noile generații de cadre medicale au schimbat în mod spectaculos situația. A trebuit să merg, pentru un control endocrinologic, la SCM POLIMED APACA, în zona Gorjului, pentru a mă convinge de acest lucru. Am fost uimit de profesionalismul și respectul față de meserie al celor care lucrează aici. Am fost primit, cu multă amabilitate, de Dr. Andreea Năvălici, ascultat cu atenție, consultat. Mi s-au făcut recomandări și am fost îndrumat către laborator, unde își desfășurau activitatea Oana Cerveanu și Alexandru Porfir, doi tineri încântători, reprezentând Laboratorul REGINA MARIA. Chit că sistemul de funcționare a cardurilor i-ar fi scos din minți și pe niște îngeri, cele două cadre medicale s-au purtat tot timpul cu răbdare și cu bunăvoință. Ba chiar au purtat cu mine și o interesantă conversație pe teme literare și artistice. ( Domnișoara este și pictor. ) Toți cei trei pomeniți aici sunt mai mult decât frumoși, prezențe încântătoare, cu alură aristocratică.
Și atunci ce putem spune?
Am devenit/suntem și noi europeni!

luni, 21 decembrie 2015

Neasemuita frumusețe a lui William Faulkner

     Am avut un an greu, cu stres intens și cu probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură! Firește că nu-mi plac nici compunerile descriptiv-hipnotice, interminabile, scrise perfect, dar fără personaje și nespunând, până la coadă, mai nimic.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. ) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune orice într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este minunat croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii profesioniști.
    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Astăzi m-am lăudat în fața unei farmaciste dintr-o localitate apropiată că sunt scriitor. Mi s-a părut că este o persoană deosebită.
  De mâine îmi voi relua postările pe blog. Voi vorbi despre cadrele medicale care m-au primit cu braţele deschise, în Policlina POLIMED, aflată în zona Gorgului.

duminică, 13 decembrie 2015

Între ”tu” și ”dumneavoastră”

Văd un interviu cu Nichita încă tânăr și sunt profund tulburat.
La un moment dat, Nichita îi propune reporterului să i se adreseze cu ”tu”, ”nu din lipsă de respect, ci din comoditatea comunicării”. Cu mintea sa sclipitoare, Nichita a intuit un lucru pe care nu l-am înțeles decât târziu : în mentalitatea românească nu poți arunca o punte către cineva, dacă i te adresezi cu ”dumneavoastră”. Am ratat multe prietenii și poate și marea mea iubire, fiind am fost prea protocolar. ( Am mai văzut stângăcia asta absolută, în dialogul cu necunoscuți, la Gabriel Liiceanu și asta mi l-a făcut simpatic multă vreme. Adică până am văzut cine este omul. ) O țărancă mai în vârstă decât mama spunea pe vremuri că tatăl său, un bărbat foarte autoritar, nu permitea nimănui să-i spună ”dumneavoastră”, ”dumneata” sau ”matale”. ”Să-mi spuneți tu, fiindcă nici lui Dumnezeu nu-i spunem altfel! Și cine sunt eu în comparație cu El?”
Totuși vremurile au luat-o la vale, lumea s-a stricat și ne putem trezi ca Sartre, care era un tip de lume nouă, se solidariza cu studenții, se lăsa băgat în duba poliției împreună cu ei și făcea și alte lucruri uimitoare. Vrând să vorbească în fața unei săli ticsite cu juni, s-a pomenit apostrofat de un mucos : ”Hai, bă, Sartre, fii mai scurt!” Sau ceva de genul ăsta. Pe românește, ți se poate întâmpla să rogi pe cineva să ți se adreseze cu ”tu”, iar acela să-ți dea repede o lopată și să-ți ordone să-i rânești grajdurile. Sau, mai frecvent, te ia direct cu ”tu” și ”bă”, fără să se mai obosească să-ți ceară permisiunea.
Pe 13 decembrie 1983 murea, la București, Nichita Stănescu. Eram profesor și acel an mi-a rămas înscris, în memorie, cu litere de foc. În vara de atunci a murit bunul meu prieten Florin Pripoae, un adevărat sfânt, un Alioșa Karamazov, un om de o puritate fără termeni de comparație. A fost strivit de un camion, la nici 26 de ani. ( Florin mi-a mărturisit că îl admira mult pe Ioan T. Morar, cu care fusese coleg la Universitatea din Timișoara. Surpriza mare a fost că, în urmă cu câteva luni, romancierul, care trăiește în Franța, mi-a scris pe blog și m-a întrebat ce s-a ales de Florin.) Nichita și-a asumat până la capăt condiția de scriitor, cum au făcut-o sau o fac Eminescu, Dimitrie Stelaru și Radu Aldulescu. N-a avut nimic al lui, dacă nu punem la socoteală salteaua pe care dormea și masa la care scria. De aceea ar trebui să fim mai ponderați când ne lăudăm cu prietenia vreunuia dintre autorii menționați sau cu o pagină pe care ne-a dedicat-o. Căutând să fim în rând cu lumea văzută, ne comportăm ca niște bipezi de doi lei, fără simțul măreției. Mă refer, desigur, la mine, chiar dacă nu m-am plimbat pe banii altora și nici n-am beneficiat de sinecuri nesimțite, precum Sadoveanu și Arghezi.

P.S. Cel mai urât e când, într-un dialog, unul zice ”tu”, iar celălalt, ”dumneavoastră”.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Cu tristețe, despre mandalaci

     Ieri l-am văzut, în treacăt, pe un fost coleg de serviciu și mi-am amintit de un episod trăit de el  pe vremea când era licean.  Precizez că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.
    Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din B. Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l deposedeze de porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. În clasa a IX-a încercasem experiența asta timp de două săptămâni și mă îmbolnăvisem. În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda. ( L-am evocat pe larg, în urmă cu câțiva ani .) Era slab, vânăt la față, cu o gură de sadic, foarte vioi și trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :
- Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?
- Glăsuiți, tovarăși elevi!
Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, mocirloasă.
Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor, cu pilde suculente și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.
- Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?
Ei se codeau.
- Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!
Atunci S., viitorul meu coleg, a prins curaj :
- Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!
- Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”
Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.
- Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.
Adunarea s-a însuflețit.
- Vrem friptură de porc!
- Și șorici!
- Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?
- Cârnați!
- Sos de roșii!
- Pastramă!
- Sarmale cu mămăligă!
- Scrie, tovarășe Z.!
- Piftie!
- Tobă!
- Costițe prăjite!
- Plăcintă de mere!
- Dulceață de căpșuni!
- Prăjituri!
- Scrie, tovarășe Z.!
După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :
- Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!
A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat cu pas elastic.
Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?
A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.
- Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.
- Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!
- Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...
- Hai, mută măgaru'! Următoru'!
Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune? La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat niște fasole, au crezut că sunt în rai.


luni, 7 decembrie 2015

Reveriile unui optzecist singuratic

    Kocsis Francisko este un important poet optzecist, profund şi preocupat exclusiv de literatura pe care o face. Aceeaşi gravă atitudine, de iniţiat care lucrează cu obiecte sacre, o are autorul fie că tălmăceşte din confraţii maghiari, fie că scrie proză ori eseuri. Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior (Ardealul, 2000); Codul de bare (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape (Ardealul, 2009); Melancolii în formă continuată (Ardealul, 2012). A scris de asemenea proză scurtă (Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), critică literară (Prieteni şi apropiaţi. Lecturi empatice, Ardealul 2014), documentare istorice şi a tradus din lirica maghiară transilvăneană. Îl simt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei – nu l-am văzut, desigur, niciodată! –  şi am scris cu încântare despre cartea sa de proză Plimbări cu Freud. Este un om de onoare şi se manifestă cu discreţie în spaţiul public. Nu-i place tămbălăul şi nu-i agreează pe cei care ies una-două, ca păduchele în frunte, pe motiv că strănută muzical sau înjură la pian.
Ultimul volum al lui Kocsis, Arta de a evita necazul, Editura Ardealul, 2014, scris în anii ’80, în condiţii deosebit de grele, este o revelaţie. Dacă opul ar fi fost publicat de vreuna dintre vedetele generaţiei, am fi auzit frecvent, printre profesioniştii lecturii, răcnete de satisfacţie, ca pe marile stadioane, şi am fi citit zilnic cuvinte rezervate doar anumitor muritori. 
Toată povestea începe cu nişte însemnări făcute în vara lui 1980, într-un caiet de matematică. Ştie că nu va fi un jurnal, fiindcă e conştient că „nu aveam structura ordonată a unui spirit capabil să execute aceleaşi gesturi zi după zi şi nu aveam nici vocaţie de memorialist ce-şi notează minuţios temele viitoarelor sale evocări.” (pag. 5) şi mai departe: „Nu-mi amintesc foarte precis nici de unde a venit imboldul de a recurge la notarea unor gânduri, idei, imagini, metafore, întâmplări, secvenţe sociale, impresii de lectură, versuri, meditaţii contrase în formule aforistice...” (pag. 5) Vremurile erau atât de tulburi, încât caietul era ţinut în pivniţă, „într-o geantă ca un porthart, croită din foaie de cort, păstrată deasupra ţevilor de apă, băgată sub izolaţia de catran, fără să uit vreodată să leg la loc sârma galvanizată cu care era fixată de ţevi.” ( pag. 5) Aceste măsuri de precauţie par excesive azi, dar cine a trăit în perioada respectivă ştie că oamenii dădeau de necaz, devenind şantajabili, din motive mult mai mărunte. Kocsis îşi notează mai întâi ideile într-un carnet sau le memorează, apoi le trece, în mod conspirativ, în caietul magic, în câte o duminică sau după-amiaza, când prindea momentul favorabil. Totuşi, puţine dintre notele sale reflectă frica, exasperarea sau dispreţul pentru regimul care ne osândise la o existenţă mizeră. Urmarea modului clandestin de a scrie este că stilul poetului a devenit „concis, laconic”, „cu o doză de sarcasm”. Formulările au căpătat un aspect aforistic, concentrat. Iată cum un ritual impus din afară modifică exprimarea unui poet. Caietul de matematică funcţionează ca un atelier ascuns al autorului. Aşa se face că falsul jurnal devine un laborator secret de creaţie, unde se limpezesc multe teme şi motive ale poeziei lui Kocsis Francisko: „Ştim şi o spunem de multe ori că un poet ar fi foarte sărac dacă ar fi meditat numai la ceea ce a intrat în poezia publicată.” (pag. 8); şi mai departe: „O vibraţie, o culoare, o fâşie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poţi atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.” (pag. 8)
Scurtele texte nu sunt datate şi nici nu se apropie de realitatea cruntă în are trăia poetul. Ideile se mişcă în cosmosul marii culturi, Kocsis apărându-ne ca un savant care lucrează plin de pasiune, pe un fundal în care se produc invizibile orori. Poetul face apologia luminii, în plin întuneric comunist: „Totul este lumină, indiferent de forma în care se află temporar, fie că e obiect sau fiinţă, materie densă sau gând.” (pag. 11) Este dezgustat de primatul „burţii”  în preocupările contemporanilor: „Oraşul se întoarce la ţară, dar nu pentru a-şi căuta leagănul, ci pentru de-ale gurii...” (pag. 11). O obsesie a autorului o reprezintă zeii şi relaţia acestora cu timpul „Fără zei, pământul ar semăna cu un orfelinat galactic, lipsit de grija unor adulţi.” (pag. 13). Condiţia umană i se revelează înfiorător: „Trăim într-un abator de destine, ne aşteptăm sacrificarea.” (pag. 14) Profunzimile lui Marin Preda sunt evaluate cu empatie: „Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.” (pag. 16) Moartea, creaţia şi timpul sunt alte teme care îl incită pe Kocsis Francisko. Prin consemnarea unui detaliu – în noaptea cu pricina, conducta de încălzire îngheaţă la intrarea în bloc – naşterea Lindei, fetiţa sa, capătă dimensiuni cosmice: „Condiţii pe care universul nu le va mai întruni niciodată.” (pag. 17).  „Poveştile scrise de vânt”, taverna lui Villon, ideile novatoare ale lui Bolyai, observaţii adânci, uimitoare, formulate memorabil, sunt întrerupte brutal de observaţii care ne readuc la o realitate nedorită: „De mai multe ori pe zi se întrerupe curentul. Seara stăm în jurul unei lumânări. Tăcerea din preajmă trosneşte. Trosneşte şi inima, cuvintele se chircesc, ţipă contorsionat. Urletul este atât de dens că nu poate fi expulzat, nu poate fi aruncat în afară, nu mai are sunet. O tăcere colosală se deschide în noi ca o gaură neagră. Ne absoarbe propria tăcere. Ne dezintegrează. Ne dezumanizează.” (pag. 20) Un urlet interior! Sunt rânduri uluitoare. În altă împrejurare, poetul stă cinci ore la coadă, pentru portocale, pe un ger de -15 grade şi face pneumonie. Folosirea unei „măşti sociale” ar fi „arta de a evita necazul” care pândeşte din umbră. Referinţele culturale apar pe fiecare pagină, într-un mod natural, subtil, reconfortant. Lui Kocsis îi displace o manifestare dedicată lui Jozsef Attila, fiindcă o cunoscută actriţă de la Teatrul Maghiar urlă versurile, în loc să le recite.  E încântat de Scrisori către Milena şi îi este dor de un geamgiu dispărut. Cerşetorul oraşului rămâne însă o prezenţă constantă. Excepţională e distincţia făcută între jignire şi glumă: „Ei nu observă (sau se prefac numai) că glumele te fac să râzi, jignirile să scrâşneşti din dinţi.” (pag. 31) Câte o anecdotă de epocă întretaie şirul gândurilor celui care reflectează. Dar unele formulări ne entuziasmează şi ne revelă sclipiri ale unei inteligenţe incomparabile: „Magicul are mai multă consistenţă decât raţiunea.” (pag. 31) Constată cu tristeţe că un manuscris al său zace la o editură, după ce i s-a anunţat iminenta publicare. Îl suspectează pe Thomas Mann de ipocrizie, când neamţul declară că nu-l interesează destinul Muntelui vrăjit. Cinismul civilizat, dacă pot spune aşa, răzbate ici şi colo, printre rândurile lui Kocsis: „A te îmbrăca la patru ace încă nu-i o dovadă de civilizaţie.” (pag. 58) Sau: „Chiorăie maţele poporului.” etc. (pag. 59) Paginile capătă ritmul şi orizontul unor aforisme care, deşi pornite de la situaţii de viaţă concrete, au un înalt grad de rafinare. Admiraţia lui Kocsis faţă de Tolstoi şi faţă de „abisalul tragic rusesc” este fără margini. Sábato, Li Tai Pe, Petőfi, Eminescu sunt invocaţi cu o iubire de cunoscător. Ticăloşia scoate însă prea des capul în lume, pentru a nu-i atrage atenţia lui Kocsis. În China unei civilizaţii multimilenare, mediocrul poet Mao a interzis revistele literare. Prietenii poetului sunt caracterizaţi dur:  X ”e un ins incoerent, temător, mărunt, o moluscă.” (pag. 82) Să nu uit două gânduri care ne ating dureros: „NORMALITATEA NU CREEAZĂ; DOAR SE REPRODUCE.” şi: „Arta este linguşirea masculului pe lângă femelă, crede Spencer.” (pag. 88) Anotimpurile se succed – superbe sunt evocările iernii! –, copilul său creşte şi autorul, indezirabil în plan public, se refugiază în imaginaţie şi în lumea lecturilor esenţiale, evitând patul lui Procust după care vrea să-l croiască societatea artificială în care trăieşte.
Arta de a evita necazul este jurnalul de front al unui luptător special, o carte strălucitoare, de un calibru intelectual care atinge deseori excelenţa.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Ciocnirea civilizațiilor?

              Orientul este, în inima culturii sale, plin de lumină. Și nu refer la maeștrii care levitează, aruncă fulgere și sfere de foc sau aduc soarele și norii, după dorință. Dar ceea ce răsăritenii trimit Europei este o parte din mizeria purulentă a lumii lor. Sigur, e un scenariu, e o manipulare a unor mase de oameni, în vederea slăbirii Uniunii Europene etc. Cert e că ne confruntăm cu o nouă invazie islamică. În Evul Mediu, reprezentanții celor două lumi luptau cu arme asemănătoare : sabia, arcul, sulița și mai ales credința. Pe atunci, ca și în Antichitate, armatele erau mai puternice decât factorii culturali. Totuși, cei din urmă aveau un cuvânt decisiv în păstrarea identității unui popor. Grecia este un exemplu impresionant.
Acum vedem o confruntare ciudată. O lume înfloritoare, tolerantă și prosperă este neputincioasă în fața unor mulțimi venite direct din sclavagism, ale căror atuuri sunt violența extremă și credința oarbă într-un singur principiu. Mentalitatea superioară îi face pe europeni să devină victime sigure. Minoritarii de ieri a devenit majoritari și își impun legea : să dispară cine nu este ca noi. Nu mai asistăm la o ciocnire dintre două civilizații, ci la înghițirea unui elefant pacifist de o reptilă monstruoasă, greu de încadrat într-o specie.

luni, 23 noiembrie 2015

Despre Tecău, Mergea și prietenia lor

Am spus, cu altă ocazie, de ce nu am ținut niciodată cu Real Madrid. Băieții de acolo au o mentalitate de neanderthalieni, care îi face să rupă oasele adversarilor. Să joci la Real Madrid și să ai mintea lui Lăcătuș - care pe mulți i-a nenorocit! - e o performanță demnă de luat în seamă. Pe urmă, ca un făcut, la madrileni se simt bine cerșetorii. Ultimul e Bale, care cere pomană mai convingător chiar decât Ronaldo, un profesionist al milogelii.
- N-ai ce să-i faci, îmi spune un scriitor. Și ăsta nu e singurul nostru păcat. Suntem înconjurați de lingăi și de turnători. Ieri m-am întâlnit cu un așa-zis prieten care a evitat să dea mâna cu mine, fiindcă de față era cineva cu o funcție importantă. Pesemne că se întâlniseră amândoi, vorbiseră despre mine, iar falsului meu amic i-a fost frică să mă salute. Culmea e că mie îmi spusese, doar cu câteva zile în urmă, că are o părere proastă despre oficialitatea pomenită.
Am tresărit și am avut senzația că am văzut scena cu pricina.
Iar comentatorilor de la posturile de televiziune le putem plânge de milă. E vai de mama lor! Unul o ținea una și bună că linia trasă cu un dispozitiv electronic e...strâmbă, fiindcă ar fi trebuit să-l arate pe Neymar în ofsaid. Alții spuneau că Tecău l-a învins pe Florin Mergea etc. Nu, băieți, nu Tecău l-a învins pe Mergea, ci indianul Rohan Bopanna, care e lent și nesigur în lovituri.
Dacă Tecău și Mergea ar fi făcut echipă, i-ar fi umilit pe toți. Dar, de, suntem români și trebuie să ne dușmănim crâncen, chiar dacă rânjim de circumstanță, pentru public. Deseori nu suntem în stare nici de asta. Aruncăm, periodic, câte un jet de venin în cei pe care o soartă nefericită i-a adus în preajma noastră.
Așa, ca între niște vechi prieteni.

P.S. Ar trebui să nu ne pronunțăm despre nimic din ceea ce vedem în spațiul public. Djokovic este un atât de mare actor, încât l-a păcălit și pe Federer, în primul lor meci.

duminică, 22 noiembrie 2015

Protocolul oamenilor din epoca de piatră

Vi se întâmplă des să vorbiți cu cineva, iar altcineva, fără să te asculte, începe să-și strige părerile, întrerupându-te?
Ați văzut oameni mai tineri care se bulucesc să treacă pe ușă înaintea celor mai bătrâni?
Ați observat că, atunci când se întâlnesc doi cetățeni, de regulă salută cel mai în vârstă?
Recent a fost dată publicității o fotografie a Guvernului României. Cei mai înalți și mai umflați sunt așezați - dar nu așa, la întâmplare, ci după un protocol! - în față, în timp ce doamnele și piticii sunt aruncați pe fundal?
Așa,  să se vadă că încă suntem în epoca de piatră, când cel care avea măciuca mai grea era șeful tribului și lua prim-planul, evidențiindu-și importanța.

Gigi Becali nu este marcă înregistrată

În meciul cu Barcelona, Real Madrid ar fi trebuit să aibă trei jucători eliminați. A fost o echipă sub orice critică. Spre surprinderea noastră, madrilenii au o strategie asemănătoare cu a lui Becali. Confundă colecția de valori cu ideea de echipă. Îi cumpără pe cei mai buni jucători din lume și schimbă des antrenorii, așteptând rezultate imediate. Câți jucători s-au ratat iremediabil, după ce au ajuns la Real ori la Steaua?
Conducătorii clubului spaniol au nevoie de răbdare și de un antrenor pe măsură.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Câștigătorul nu este cel mai bun

În competițiile sportive, rareori cel mai bun câștigă marele premiu. Am constatat lucrul ăsta de nenumărate ori. Las la o parte faptul că nu-mi plac întrecerile, fiindcă apare mereu cineva care e învins, umilit, descurajat, subapreciat.
Olanda a fost de mai multe ori cea mai valoroasă echipă de fotbal din lume, dar n-a câștigat Cupa Mondială niciodată.
Ilie Năstase n-a învins la Wimbledon, unde și Metreveli a ridicat trofeul deasupra capului.
La Turneul Campioanelor, cele mai puternice jucătoare erau Garbine Muguruza și Maria Sharapova. Am urmărit-o pe prima și am văzut că a pierdut pasul către finală, într-un mod inexplicabil.
La Londra, Djokovic s-a prezentat lamentabil, însă Nadal - ați văzut cum transpiră până să-și ia pauză de vestiar? - și-a reinventat măciuca miraculoasă, aducătoare de victorii. Sunt curios cine va câștiga finala.
Diseară se joacă El Clasico. Deși sunt fan al Barcelonei, recunosc că Real Madrid e o echipă mai bună, dar mă feresc să dau un pronostic.
De un lucru sunt sigur : dacă va juca tot așa, Simona Halep - pe care o îndrăgesc enorm - nu va ajunge în veci nr. 1 mondial. Și - o spun cu durere, fiindcă pe boxer l-am admirat enorm - nici Bute nu va redeveni campion mondial.
Să dea Dumnezeu să n-am dreptate.

P.S. 1.Voi scrie, cu alt prilej, despre competițiile artistice.
       2. Printr-o coincidență nefericită, în momentul în care postam textul Oamenii unei singure legi, un fost coleg de școală, șofer care respectă toate legile de circulație ( și mult mai abil în a manevra mașina decât am fost eu vreodată!), a avut ghinion și a fost implicat într-un accident. E un lucru care i se poate întâmpla, Doamne ferește, oricui. Precizez că ideile mele sunt cristalizate de multă vreme și se bazează pe experiențele pe care le-am avut pe drumurile din afara localității. Ce am scris acolo n-are legătură nici cu Gratia, nici cu amicii mei.
       3. Prevăd o finală Djokovic-Federer. Elvețianul pare capabil să bată orice adversar.
   


duminică, 15 noiembrie 2015

Oamenii unei singure legi

      Dacă ies cu mașina și conduc treizeci de kilometri, de fiecare dată văd câțiva inși care nu respectă regulile de circulație. Chiar alaltăieri mă zoreau vreo doi să trec peste limita de viteză impusă.  Fiecare dintre ei m-a depășit spectaculos, având suta de kilometri la oră - prin localitate! - și fiind pe punctul de a se ciocni, pe contrasens, cu mașini care circulau regulamentar. Pe un câmp, o mașină mare m-a învăluit vijelios, prin stânga, comițând o triplare, în timp ce depășeam, la rândul meu, o altă mașină,  după ce mă asigurasem și semnalizasem din timp schimbarea benzii. Dementul m-a așteptat apoi, cu un levier, să ne batem la marginea drumului. Un altul a semnalizat la dreapta și a virat la stânga, chiar când încercam să trec pe lângă el. Am ajuns să mă mir când văd, prin V., câte un șofer - unul la jumătate de an : de regulă e o femeie! - care respectă normele de circulație impuse prin lege. La orice ieșire pe drumurile țării, ești în mare pericol să te omoare proștii. Ăștia sunt inconștienții României, cei care nu respectă nicio regulă, nicio lege. Și, în raport cu oamenii normali, ei sunt într-o proporție covârșitoare.
      Mai exact, tipul uman despre care vorbesc se orientează după un singur principiu : legea bunului-plac. Când au chef, se aruncă în prima groapă cu noroi, murdărindu-i bine și pe concetățenii lor. E un aspect care îi coboară pe contemporani cu mult sub limita sălbăticiei străvechi, care le impunea umanoizilor legea supraviețuirii.  Descoperind că poate face rău fără să pățească nimic, sălbaticul de tip nou își îndreaptă decis energiile în această direcție. Găsește repede o idee după care să-și ordoneze inițiativele : politică, morală, religioasă, pseudofilosofică etc. Dacă respectivul trăiește într-o țară aflată în derivă și are un caracter deformat - e animat de ură, intoleranță, egoism, tendința de a trăi fraudulos sau parazitar -, principiul dobândit printr-o sumară instrucție devine lege imuabilă, omul consideră că și-a găsit țelul în viață și se transformă într-un criminal. De aceea sunt periculoși oamenii unei singure idei, ai unei singure cărți, ai unei singure legi. E tragic, dar cei care conduc lumea, Marii Păpușari, au și ei o singură lege : înmulțirea banilor.
Cauzele răului? Educația din familie, tradiția acumulării de bunuri, mentalitățile limitate. (În România, școala nu poate face nimic - și nici nu are pârghiile necesare - în asemenea situații. Profesorii încearcă să scape cu viață din grelele încercări la care sunt supuși. Dacă un dascăl mănâncă bătaie de la elevi, tot el e de vină, fiindcă...n-a știut să-i educe. Repet un lucru care nu e deloc clar în mințile semianalfabete și dependente politic ale unor ziariști : educația se face în familie, fraților, iar la școală se face instrucție în diferite domenii și se cizelează convingerile pe care le capătă copiii acasă, văzând ce fac părinții lor. Din cele douăzeci și patru de ore ale unui ciclu zi-noapte, copilul petrece la școală doar șase. De cele mai multe ori, găștile de cartier sunt responsabile de inițierea celor mici în mai toate mecanismele vieții. Oricum, de la o anumită vârstă, omul este un animal needucabil.)
În mod sigur, principiile vieții de tip european sunt cele mai evoluate din lume, dar nu pot fi aplicate automat unor ființe care trăiesc în sclavagism sau în epoca de piatră. Sălbaticul nu știe ce sunt respectul pentru ceilalți și datoria de a trăi după legi care te împiedică să faci rău altora. Cuvintele cheie sunt, cazul său, frica, bâta, omorul, sabia, cuțitul, armele de foc. Ciomagul și teama nu se armonizează cu ideea de solidaritate și cu un mod de viață civilizat.
Cum se poate apăra totuși toleranța în fața intoleranței?
Simplu de spus, greu de pus în aplicare : prin echivalarea intoleranței cu crima și punerea la adăpost, după gratii groase, a reprezentanților acestei inumane devieri de gândire.
Să ne privim în oglindă și să ne întrebăm câtă toleranță intră în acțiunile noastre de zi cu zi.
Despre solidaritate nu mai pomenesc.

P.S. Vrusesem să scriu, în treacăt, despre mentalitatea mea de odinioară, de premiant, dar după tragedia de la Paris, nimic nu pare a mai avea sens.
       

luni, 9 noiembrie 2015

Amestecate

* Am constatat că oamenii au ace veninoase, de scorpioni. La gesturi omenești, îți răspund cu înțepături făcute temeinic și, de regulă, după ce ai ieșit dintr-o încăpere și ai închis ușa în urma ta. De mulți ani sunt prieten cu viețuitoare care au parte de multă durere în scurta lor viață. Păcat că, de când am pisici, au dispărut păsărelele din preajma mea. În toate iernile hrăneam vrăbiile și guguștiucii. Țin minte că, dacă întârziam cu masa de seară, doi guguștiuci veneau și se uitau pe fereastră cum lucram la calculator.
* Caii și câinii suferă, în România, chiar mai mult decât oamenii. Înfometați, aruncați pe câmpiile înghețate, omorâți cu bâta. Când vor fi protejați prin lege?
* Suntem planeta insectelor. De când am aflat că reptilele se hrănesc cu maleficele înaripate, am început să îndrăgesc șerpii, broaștele și șopârlele.
* A fost suficient ca Nadal să piardă puțin din forță și din rapiditate, pentru a deveni un jucător aproape oarecare. Cam așa se va întâmpla și cu Cristiano Ronaldo, care, într-o echipă obișnuită, nici nu poate fi comparat cu ucraineanul Konoplyanka.  Dacă ar veni la Real Madrid, mulți jucători ar deveni brusc supradimensionați. Cum naiba să spui că ești cel mai bun fotbalist din lume, când rareori îți iese o preluare bună? Cel mai oportunist, da. Dar Bale și Rodriguez sunt jucători mari, oriunde s-ar afla. Ca și Neymar ori, cu ceva vreme în urmă, Ronaldinho.
* Pe birou am cărți extraordinare, despre care intenționez să scriu. În iarnă, când voi scăpa de obligațiile legate de serviciu, sper să mă achit de această plăcută obligație.
* Nu mă pot pronunța despre evenimentele care țin țara cu sufletul la gură, fiindcă îmi dau seama că nu știu nimic din ce se întâmplă în realitatea României de azi.

sâmbătă, 31 octombrie 2015

O amintire cu Mitzura Arghezi

     Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

duminică, 25 octombrie 2015

Frumusețe rusească și civilizație pariziană

                  Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
           Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
        Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant.  Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.

luni, 19 octombrie 2015

Moromețianismul lui Faulkner (II). O experiență de lectură

     Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit, Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.


miercuri, 14 octombrie 2015

Cazul Exupere (II)

   Destinul personajului imaginat de Henry de Montherlant m-a impresionat neplăcut, fiindcă am găsit, în paginile scriitorului francez, multe aspecte din nepăsarea criminală a lumii în care trăim. Personajul este mereu în afara jocului social, care presupune fie o nesimțire fără margini - vezi situația lui Colle -, fie o corectitudine inumană, dictată de conveniențe prostești,  în raporturile cu ceilalți. Exupere se distruge singur, dar ajutat de comportamentul din ce în ce mai rece al lui Saint-Justin și de izolarea din ce în ce mai pronunțată din care nu poate ieși. Situațiile prin care trece Exupere sunt greu suportabile. Puțini prozatori au surprins penibilul și umilința ( printre ei, Dostoievski) la fel de acut precum Montherlant.
Montherlant nu este preocupat de tehnici narative : trece ușor de la situații concrete la generalizări și invers, încercând să etaleze toate fațetele personalității lui Exupere.. El prezintă un caz și un tip de personaj, ca într-o monografie psiho-socială. Schimbarea perspectivei din Epilog este însă extrem de inspirată și saltă romanul în rândul creațiilor memorabile ale literaturii de pretutindeni. Nici nu s-ar fi putut scrie un final mai bun : ”Am scris medicului-șef spre a-l întreba - atât și nimic mai mult - dacă Exupere murise de moarte naturală. Mi s-a răspuns - atât și nimic mai mult - că murise de moarte naturală.”

P:S. Funcția de selecționer al echipei naționale a României pare a fi o prostituată de lux la care au acces numai anumiți oameni. Înțeleg că Mircea Lucescu nu mai vrea să fie pupat după ce a fost scuipat - nu i-a fost ușor să suporte o marginalizare din partea unor șpăgari lipsiți de valoare -, dar de ce nu se apelează la Dan Petrescu, omul care a demonstrat și orbilor că știe ce să facă atunci când antrenează o echipă? Mulți ani a fost angajat și reangajat un bandit care le avea numai cu jocurile de noroc, însă știa să facă oferte de nerefuzat șefilor federației. Am îmbătrânit așteptând o calificare. Cu ”cașcheta” de general în mână și atins de o senilitate timpurie, Iordănescu nu promite un viitor plin de realizări. Dar tot e mai bine decât cu alții. Văd că acum așteaptă la rând Hagi, ca un veritabil cioban mioritic, sprijinindu-se-n bâtă. El a fost mare jucător - îl înjuram pe Lucescu când îl băga în formația reprezentativă pe un oarecare Coraș, în timp ce machedonul era ținut pe tușă, deși strălucea -, dar ca antrenor n-a demonstrat mare lucru.  Naționala mai este a noastră sau nu? Oare orice funcție echivalează, la noi, cu luarea în posesie nu numai a unor bunuri, ci și a unor instituții? Am rămas atât de săraci, încât nu mai avem nici cu cine să ținem la fotbal?
Antrenori lucizi, care pot desfășura strategii moderne de joc, mai sunt Mircea Rednic, Dorinel Munteanu, Grigoraș, Șumudică. ( Nu știu ce se întâmplă cu Andone.) Dar au ei pile bine plasate?

duminică, 11 octombrie 2015

Mediocritate fără margini

Ne bucurăm că ne-am calificat dintr-o grupă jalnică, având contracandidate două echipe penibile, de nivel sătesc, Grecia și Ungaria.
Valoarea lui Constantin Budescu și-a spus însă cuvântul. Excepțional jucător! Bine că Iordănescu n-a așteptat ca jucătorul Astrei să iasă la pensie și după aceea să-l convoace. Există fotbaliști - vă mai amintiți de Dobrin? - care decid soarta unui meci și deseori, cum se întâmplă în cazul Barcelonei, toată responsabilitatea cade pe ei. Catalanii fără Messi sunt morți, în timp ce Real, vorba unui amic, joacă mai bine fără Ronaldo. Asta înseamnă să ai/să nu ai lot și antrenor.
În rest, tristețe mare. Naționala noastră e submediocră, cu jucători care nu știu să dea în minge. Mutu, beat mort și cu câte o sticlă în fiecare mână, ar fi mai bun decât Stancu.  Am vaga speranță că nu vom merge la Euro să facem pe noi de frică și să ne plângă lumea de milă.

P.S. Budescu are un fel de laser la piciorul drept. Foarte isteț, Iordănescu îl folosește chiar pe dreapta, adică acolo de unde nu poate șuta foarte bine spre poarta adversă!
       

Contabilitate sau despre cum își irosește viața un om

Aproape 35 de ani am fost la slujbă. Când nu am predat, am făcut planuri de lecții, materiale, documente, mii și mii de hârtii inutile.
5-6 ani am stat și am cuvântat prin ședințe.
Destui ani am tot reconstruit o casă.
Multă vreme am muncit în grădină, am cultivat legume și am sădit pomi.
Am dormit puțin.
E timp mult, pierdut iremediabil.
Dar am, în bilanțul meu, și o vreme fericită.
Anii - mulți! - în care am citit.
Perioada petrecută cu fiica mea, când era mică și ne jucam împreună, făceam oameni de zăpadă și, mai târziu, când scriam sau discutam despre literatură.
Ani în care am îngrijit pisici și câini.
Doi ani în care mi-am scris romanele și am făcut sport.
Puțin, foarte puțin.
De aceea sunt convins că un scriitor sau un artist trebuie să aibă suficiente mijloace materiale pentru a nu se duce zilnic la serviciu și a nu-și consuma zadarnic sănătatea și timpul dăruite de Dumnezeu.
Cum suntem un neam de excepție, la noi numai Sadoveanu a trăit din veniturile realizate prin arta sa. Ar fi putut și Rebreanu, dar el se încărca serios cu corvezi aducătoare de bani.
Caragiale - ah, cât de român era Nenea Iancu, deși avea sânge de albanez grecizat! - găsise formula fericită a sinecurii. Avea servicii unde se prezenta doar pentru a-și ridica salariul!

P.S. Un scriitor important mi-a mărturisit recent că a cerut o sinecură altui important scriitor care e înfipt bine într-un ”post însemnat”, în ciuda vârstei sale venerabile. Deși făcuse anterior promisiuni luminoase, al doilea autor l-a refuzat pe primul. Trăiască solidaritatea de breaslă!

sâmbătă, 10 octombrie 2015

M-am născut în octombrie

M-am născut  pe 10 octombrie, într-o noapte ploioasă. Evenimentul se petrecea într-o maternitate sătească. Se spune că îndată ce am deschis ochii, mi-am fixat privirile pe albul tavanului și nu le-am mai mutat de acolo.  În acte e trecută ziua de 12.
Am amintiri din primele luni de viață. În cea mai îndepărtată secvență, tatăl meu m-a luat în brațe și m-a scos afară, pe un viscol puternic. Ningea puternic și eram orbit de rafalele argintii. Tata a luat o mână de zăpadă, de pe marginea prispei, și a strâns-o în pumn, apoi mi-a întins micul bulgăre. Atunci am simțit răceala și magia zăpezii.
A doua amintire e ciudată. Pare a fi un vis. Se făcea că eram într-un interior rotund, ca de navă extraterestră. Mergeam de-a bușilea, către axul din centrul navei, pentru a mă apuca de el, în vreme ce obiectul se rotea cu mine. Eram urmărit de un animal mic, cu lână, care e crescut de mulți gospodari din câmpie.
În fine, începusem să mă deplasez pe două picioare și mă jucam cu o minge roșie. ( Am evocat momentul la începutul romanului Ghețarul. ) La un moment dat, obiectul a dispărut inexplicabil și nu l-am mai găsit niciodată. Mi-a rămas în minte lumina care curgea, în cascade sufocante, din cer.
Ziarul Metropolis îmi face plăcuta surpriză de a aminti că azi e ziua mea de naștere :

http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-59-la-multi-ani/




joi, 8 octombrie 2015

Cazul Exupere

        De ce anumite pagini din Cazul Exupere de Henry de Montherlant îmi sună atât de familiar, încât acțiunea pare a se petrece în România, într-o localitate oarecare, unde mitocănia este atotputernică? Șeful său, Saint-Just, îi spune la un moment dat personajului principal :
”- Nu vă mai scuzați tot timpul. Nu e bine niciodată să te scuzi prea mult, dar în această țară e bine să nu te scuzi deloc : altfel ești luat drept un ins jalnic.[...] Cu atât mai mult cu cât am observat că aveți tendința să vă scuzați când dreptatea e de partea dumneavoastră și vina e a celuilalt. Fiți dezagreabil și prost crescut, e singurul mod de a vă face respectat.” Aferim!