luni, 7 iulie 2008

Naphta fără Settembrini sau muntele blestemat al utopiei


Citind „Galeria cu viţă sălbatică”, mă gândeam că niciunul dintre romancierii români de mare valoare nu se apropie mai mult de Thomas Mann, ca tehnică, idei şi construcţie, decât Constantin Ţoiu. Pe urmă, citind celelalte romane ale scriitorului, mi-am luat seama. Perspectiva meschin-iscoditoare şi stilul rautăcios-ironic, cu inflexiuni cărturăreşti, mi-au evocat imaginea unui Anatole France român, mai degrabă resentimentar şi acru, decât senin şi împăcat. Totuşi, orice pagină aparţinând lui C. Ţoiu este scrisă cu rafinament, eleganţă şi cu umor al ideii. Este interesant că mulţi scriitorii români din generaţiile mai noi, inclusiv poeţi, îl apreciază în mod deosebit pe autorul „Însoţitorului”, decanul de vârstă al prozei româneşti de azi. Nu este puţin lucru să fii pe gustul tinerilor creatori şi este reconfortant să constatăm că oamenii de litere români, din generaţii diferite, au în comun şi altceva decât o vanitate supradimensionată, care întrece cu mult, în unele cazuri, talentul literar cu care este înzestrat fiecare.

Autor al unuia dintre cele mai frumoase mituri ale literaturii noastre moderne,cel al „însoţitorului”care scrie povestea, salvând lumea de perspectiva neantului, Constantin Ţoiu, este considerat de un important critic literar ca fiind cel mai de seamă reprezentant al „romanului intelectual”. Mergând pe aceeaşi linie, într-o splendidă analiză făcută romanului „Căderea în lume”( „România Literară” nr. 36-38, 2007), Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre romanul „de tip intelectualist „, „de idei”. Într-adevăr, „Căderea în lume” este unul dintre cele mai bune romane ale autorului. Daniel Cristea-Enache evidenţiază tehnica ireproşabilă a romancierului. Romanul avansează „printr-o acumulare de detalii relevante şi prin câştigarea, pas cu pas, a dimensiunii de adâncime. Tehnica impecabilă a prozatorului n-ar trebui să ne facă mai puţin atenţi la tactica lui, la strategiile narative, prin care romanul, lent desfoliat, se încheagă. Aproape fiecare pagină aduce un spor de semnificaţie, ca în pânzele maeştrilor, unde schiţa de început devine, treptat, un formidabil câmp de bătălie, muncă ori petrecere.” Şi încă : „În comparaţie cu alţi confraţi prestigioşi din sfera romanului în care ideile sunt miezul operei, Constantin Ţoiu topeşte...reflecţia în acţiune, interferând cele două planuri.” Talentatul critic de la „România Literară” relevă că tot „ceea ce întreprind personajele, de la marile gesturi la cele mărunte, nu distonează câtuşi de puţin cu gândirea lor.... E obţinută, în mai multe rânduri, acea senzaţie rară, dostoievskiană, de continuum romanesc.” Sunt observaţii fundamentale pentru proza lui Constantin Ţoiu şi s-ar parea că esenţialul a fost spus. Voi insista, în ceea ce mă priveşte, pe modernitatea cărţii. Două doctrine politice, utopic fundamentate, sunt puse faţă în faţă şi sunt confruntate nu numai între ele, ci şi cu viaţa adevărată, dramatică, pe care Ţoiu ştie să o evoce ca nimeni altul. Babis Vătăşescu, fiul lui Vasi, le cunoaşte treptat pe cele două personaje cu convingeri diametral opuse : pe de o parte, Leo, marxistul cu idei staliniste, pe de altă parte, celălalt Babis, unchiul celui care narează evenimentele, ins cu idei de dreapta, activând în mişcarea legionară. Făcând parte din tabăra învingătoare, Leo a supravieţuit, însă arată ca un monstru. Cu trupul diform şi greu deplasabil, Leo trăieşte izolat în biroul său şi scrie fără încetare. Celălalt, Babis, aparţinând taberei strivite de istorie, a fost executat după asasinarea lui Armand Călinescu. Ambele personaje, oameni ieşiţi din comun, s-au înregimentat în grupări extremiste şi utopice. ( Este uluitor că această carte a putut apărea în 1987, în plină înflorire a dictaturii !) Naratorul, Babis cel mic de statură, îi cunoaşte prin intermediul unor personaje-tampon, cum sunt Vasi, tatăl său şi Negotei, fratele lui Leo şi tovarăşul de plimbări nocturne, prin viscolele iernii din 1984. Deşi este extrem de inteligent, Leo este intolerant :”E limpede, continuă el – ori una, ori alta, şi cine nu e cu noi, aşa e, cum a spus Lenin, nu-i o vorbă goală, vă asigur, e împotriva noastră.” Ca un alt Settembrini, Babis cel pitic îi răspunde cu ironie că „ nu toată lumea e marxistă, lumea e mai largă şi mai diversă, specificul ne omoară....” În ciuda apologiei pe care o face dialecticii, Leo este dogmatic şi îngust în ideile sale : „Eu, spune Leo, continuând să se joace cu creionul, nu mă sensibilizez că un milion sau zeci de milioane de cretini şi de imbecili suferă de câte o chestie a lor, individuală ; pe mine mă interesează ce pot să dea ei când sunt şi acţionează la un loc, împreună, punând în mişcare istoria. Asta nu pricepea Vătăşescu. El era pentru esenţă, pentru substanţă, pentru individ, pentru conştiinţa individuală, un fixist, un conservator.” Babis Vătăşescu fusese un om charismatic, care nu împărtăşea, în întregime, convingerile camarazilor săi, un legionar care „era de partea săracilor”, cum spune însuşi Leo, şi care o găzduieşte şi o salvează pe Sara, o tânără evreică, ajunsă mai târziu ziaristă şi emigrată în Israel. Babis va fi pedepsit cu cruzime pentru acest gest, de către camarazii săi, şi, mai târziu, va muri împuşcat, ca o ironie a sorţii, pentru un lucru cu care nu a fost de acord, mai exact, pentru suprimarea lui Armand Călinescu. Drumul lui Babis cel mic prin ninsoare este unul al cunoaşterii. El meditează, la un moment dat :”Misterul nu stătea în decor, ci în subiect. Nu în vremuri, ci în cei ce le trăiseră. În simţurile înnebunite, în ideile exaltate, în iluziile, speranţele lor....” Consider că aici este meritul principal al unui romancier : să creeze viaţă autentică şi fiinţe vii, convigătoare. Ideile vin după aceea, chiar dacă ele animă, în profunzime, toată galeria de personaje. Gândirea de dreapta este şi ea tributară intoleranţei .Ce vrea să spună că Petru l-a trădat pe Hristos ? Că omul e slab şi laş din născare...”Acesta este un mod iudaic de a gândi”, spune Horia Sima. Ei, legionarii, l-ar fi apărat pe Hristos... Iar pe Petru nici nu l-ar fi primit în rândurile lor ...Aceste idei, spune de un puşcăriaş de lux, există numai în capetele fanaticilor :” fanaticii pun prea mult foc în ce cred şi ce susţin.... iar oamenii sunt de foc când mint şi de gheaţă când spun adevărul...” În idei, fanaticii nu găsesc nicio cale de înţelegere. Rămân celelalte punţi, ale iubirii, ale omeniei şi solidarităţii, prin care oamenii pot comunica şi care-l determină pe fascinantul Babis să o protejeze pe Sara ...

Că avem de-a face cu o carte devansează cu mult timpul apariţiei sale se vede din faptul că naratorul ia distanţă faţă de literatura clasică. Imaginea soldatului rus, viitorul tată al lui Babis, călare pe armăsarul Bombon, pare o statuie turnată în bronz, însă într-un context care subminează ideea de eroism. Timpurile acţiunii sunt alternate şi combinate în mod savant, cu reluări şi laitmotive, după principii muzicale. Utilizat pentru a evoca planul trecutului, imperfectul este punctat cu verbe la mai mult ca perfectul şi continuat cu conjunctivul. Stilul este pe măsura tehnicii. Arta retardării, despre care se vorbeşte în legătură cu romancierii de vocaţie, este rafinată, filigranată, în enunţuri subtile, pline de ambiguitate. Ceea ce este de o modernitate şocantă în romanul lui Ţoiu e că, în mod explicit, cititorul asistă la transformarea întâmplărilor relatate în text literar. Personajele trăiesc din plin şi povestesc totul cu o mare plăcere. Povestitul amplifică intensitatea trăirilor. Unul dintre principiile creaţiei acestui scriitor este acela de a trăi pentru a povesti. Sub ochii noştri, istoria devine poveste, faptul divers se metamorfozează în literatură, ficţiune, adică eternitate. Romanul devine nu numai un comentariu al istoriei, ci şi propriul său comentariu ! Este o filosofie despre o carte care se scrie aievea sub ochii celui care citeşte. Evenimentele se petrec simultan cu relatarea şi cu lectura lor ! Şi când mă gândesc că din atâtea romane impunătoare, apărute în aceeaşi perioadă şi primite de critici cu surle şi trâmbiţe, n-au rămas decât câteva rânduri care mai au haz : nişte note întocmite de personaje care erau informatori ai Securităţii! În sfârşit, finalul romanului are o frumoasă deschidere către mitologic. Babis, micuţul, e numit de Leo şi de Negotei,” Alberich”, trezorierul şi prietenul lui Siegfried. La sfârşit, când naratorul contemplă Constelaţia Gemenilor, este subliniată legătura dintre Babis cel mic şi unchiul său, Babis Vătăşescu, aducând sugestia existenţei unei teme profunde, reluate tacit, într-un megaroman, de un prozator mai tânăr, aceea a fratelui pierdut...

Niciun comentariu: