Un poet paradoxal

1. Paradoxul de a fi modern
Despre Topârceanu s-au spus aproape toate lucrurile esenţiale, inclusiv acela că autorul ,,Parodiilor originale” este unul dintre cei mai moderni poeţi ai vremii sale. Este interesant că E. Lovinescu, în general foarte atent la tot ceea ce este modern, remarcă trăsătura cea mai importantă a lui Topârceanu : ,, nu putem decât recunoaşte în dl. G. Topârceanu pe cel mai autentic reprezentant al moştenirii directe a lui A. Mirea.. ‘’ Acelaşi critic observă, ,, ca notă diferenţială ‘’, că ,,în « Balade vesele şi triste » lirismul sau numai epicul , în doze dealtfel mici, se infiltreză cu umor. Ceea ce e esenţial la scriitor este inteligenţa artistică vizibilă în adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectului, în preciziunea conturului… ‘’ Făcând aceste judicioase observaţii, Lovinescu ridică şi cele maui serioase obiecţii :,, « Balada popii din Rudeni » sau « Balada morţii », de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei mâini de meşter într-un material din care numai emoţia şi misterul lipsesc. ‘’ Adică esenţialul. Cu alte cuvinte, Topârceanu este un meşteşugar desăvârşit, un virtuoz, în ceea ce priveşte forma, dar e lipsit de harul marii poezii. Şi rezervele lui Lovinescu merg mai departe, pe aceeaşi linie : ,, Cu o viziune atât de ascuţită şi atât de materială, dl. Topârceanu a fixat peisagii…cu amănunte prinse atât de sigur şi, pentru a vorbi tehnic, cu atâta acurateţă – încât natura pare pusă sub sticlă într-o ramă, peste care nimic nu trece ; şi tocmai acest aer de « perfecţie » de « finit » stânjeneşte impresia poetică. ‘’(E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag.185) G. Ibrăileanu arată şi el că Topârceanu este ,, un poet de factură specială ‘’. Şi mai departe : ,, inspiraţia sa poetică ne dă o impresie neobişnuită de luciditate, dacă nu cumva luciditatea aceasta nu se datoreşte controlului pe care îl exercită inteligenţa asupra inspiraţiei. A releva rolul prea excesiv al inteligenţei în creaţia lirică nu credem că este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. ‘’(G. Ibrăileanu, G.Topârceanu, în vol. Note şi impresii , Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1920, pag. 206-2o7 ) Adept al inspiraţiei spontane, criticul ,, Vieţii Româneşti ‘’ pare speriat de inteligenţa lui Topârceanu.
Ca de obicei, G. Călinescu are intuiţia cea mai fină şi pune accentul exact acolo unde trebuie. În ,, Istoria… ‘’ sa , el îl trece pe Topârceanu la capitolul ,, Moderniştii ‘’. Călinescu acreditează însă, în mod indirect, ideea că Topârceanu ar fi un poet minor, definindu-l ca ,,un poet al universului mic” : ,,Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. Cea dintâi opinie este greu de susţinut…. ‘’ Călinescu este primul care înţelege valoarea superioară a parodiilor :,,Totuşi se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii. ‘’ Topârceanu ar avea spirit critic. Dar asta nu e totul : ,, Inteligenţă critică ? E prea puţin. Avem de-a face cu un mimetism care presupune putinţa de a trăi pe felurite chei muzicale.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pag. 826) Unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai poetului, Al. Săndulescu, vorbeşte despre ,, umorul liric ‘’ al lui Topârceanu. În baladele poetului, ‘’ contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor ‘’. Universul poeziei lui Topârceanu este definit în mod remarcabil : ,, Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, el se caracterizează în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca un poet al anotimpurilor, un pastelist şi un miniaturist. În umorul său se ascunde aproape totdeauna o discretă notă de melancolie şi uneori de tragism… În pasteluri, Topârceanu cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă. ‘’ Criticul trage însă o concluzie greşită : ,, Prin temele abordate, ca şi prin limbajul poetic, Topârceanu este în bună măsură un poet tradiţionaliat.’’ (Al. Săndulescu, Scriitori români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 451) În realitate, mijloacele artistice ale lui Topârceanu nu sunt ale unui tradiţionalist. Se ştie, în altă ordine de idei, că, în literatură, nu tema sau decorul contează, ci atitudinea scriitorului faţă de acestea şi modul în care creatorul se foloseşte de ele.
M. Ralea evidenţiază ,, atenţia specială pe care cel mai savant mânuitor al tehnicii poetice româneşti o dă aspectului formal al poeziei.’’ Ralea face observaţia foarte importantă că ,,între cunoştinţa intelectuală şi cea poetică” nu e un divorţ.(M. Ralea, G. Topârceanu, în vol. Interpretări, 1927, pag. 174-175) Tragem concluzia că Topârceanu ar fi un poet rafinat, un intelectual, un profesionist al scrisului. La rândul său, C. Ciopraga(în vol. G. Topârceanu, E. P. L., 1966, pag. 395-396) scrie : ,, Conştiinţă artistică exemplară, autorul de balade şi rapsodii a creat un stil. ‘’ Într-o substanţială prefaţă la ,, Balade vesele şi triste ‘’ (Bucureşti, Ed. Albatros, 1986), Ilie Dan evidenţiază preferinţa poetului ,, pentru anumite specii literare, care conveneau concepţiei artistice şi structurii sale sufleteşti : cea lirico-epică (balada), parodia, pastelul şi fabula . ‘’ Ilie Dan este de părere că poetul are o natură dublă, fiind deopotrivă sentimental şi ironic. Prefaţatorul remarcă ,, picturalitatea ‘’ liricii şi prozei lui Topârceanu. Acesta ,, nu realizează, chiar dacă e descriptiv remarcabil, ansambluri în care relieful să fie patinat de culoare şi tonuri groase, ci schiţe punctate cu accent şi acurateţe. ‘’ Minusul operei lui Topârceanu ar fi ,, uşurinţa de a versifica, diluţia lirică şi lipsa profunzimii ‘’ în texte precum ,, Balada unui greier mic ‘’, ,, Ripostă ‘’, ,, Cioara ‘’.
Se poate trage concluzia că Topârceanu este un poet modern prin cel puţin două aspecte : conştiinţa artistică superioară şi atitudinea faţă de temele şi recuzita literaturii tradiţionale. Acest lucru este vizibil, în mod pregnant, în ,, Parodii originale ‘’. Este curioasă şi paradoxală situaţia lui Topârceanu. Deşi poet de factură modernă, el a făcut parte dintr-o grupare literară tradiţională. Membrii acesteia l-au lăudat cu jumătate de gură, în timp ce el era nevoit să polemizeze cu moderniştii cu care ar fi avut reale afinităţi, dar care îi erau adversari. Într-un fel, Topârceanu a fost un cal troian în cetatea tradiţionaliştilor.
2. Parodiile
Topârceanu percepe atât de subtil poezia altora, încât e capabil să reconstituie universul poetic al fiecărui autor vizat în ,,Parodii originale ‘’. Această reconstituire este minată de o superioară, permanentă ironie. Dacă în ,, Chinurile lui Ulise ‘’ avem impresia că-l citim aievea pe Homer, celelalte texte au un haz incomparabil. Topârceanu îl imită pe Al. Depărăţeanu şi evocă ,, viaţa la ţară ‘’ în versuri care au devenit celebre :
Locuinţa mea de veră
E la ţeră…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor.
Să remarcăm , de pe acum, că una dintre sursele umorului este neologismul utilizat în contexte neaşteptate, saturate de termeni neaoşi :
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aici palpită
E lipsită
De confort occidental.
Iată şi ,, eroismul ‘’ specific poeziei lui Bolintineanu :
Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr’să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri !
Ritmurile din stihurile lui Coşbuc sunt îngânate admirabil :
Vin mişcând din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sânii arşi de vânt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmânt…
Ca procedeu general, este evidentă rescrierea în registru comic a tot ce era grav, eroic sau elegiac. Mesianismul lui Goga, de pildă, este convertit în reproşuri meschine :
O, blestemată fie clipa
Când ai purces apoi în ţară
Ş-ai cumpărat tipografie
Să-mi faci revista de ocară.
Să-mi porţi Luceafărul prin lume,
În cap cu proza ta neroadă,
Cu acţibilduri pe spinare
Şi cu notiţe slabe-n coadă.
La Minulescu, este ironizat simbolismul sonor şi teatral, cu elemente exotice :
Ploaia tristă şi banală,
Ploaia obsedantă,
Ploaia
Care pastişează clima de pe Alpi
Şi Himalaia,
Ploaia cade verticală din cerescul alambic
Şi sfidează pacienţa trecătorilor :
Pic-pic…
Parodiile după Cincinat Pavelescu sună aidoma epigramelor scrise de acesta :
Când suspini pe la ferestre
Întristate madrigale
Luna-i veselă, maestre,
Ca chelia dumitale !
*
Talentul vostru-n adevăr
S-a mărginit numai la păr,
Dar toată strălucirea mea
Nu stă-n chelie, ci sub ea !
Textele care-l vizează pe Demostene Botez au intrat, de multă vreme, în memoria culturală a tuturor românilor :
Tristeţi de după-amiezi ploioase
Şi de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Şi-aştepţi să vie ora mesii…
Inventivitatea, verva şi imaginaţia lui Topârceanu ating punctul culminant când îl parodiază pe Arghezi :
În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.
Topârceanu procedează întocmai ca un pictor care reproduce pânze ale vechilor maeştri, introducând însă în tablou un element care subminează arta celui imitat şi care evidenţiază atitudinea autorului faţă de mijloacele artistice la care apelează ,,maestrul”. Este un joc superior, al unui poet care posedă o mare inteligenţă artistică şi care respinge elementele rurale, provinciale şi burgheze, adică tocmai pe acelea care alcătuiesc decorul unei mari părţi a operei sale.
3.Pastelurile
Este adevărat că multe poezii ale lui Topârceanu emană afectivitate, iar autorul poate fi socotit un sentimental, dar melancolia sa este discretă, de bună calitate :
Sus, prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.

Primăvară, cui le dai ?
Ptimăvară, cui le laşi ?
Nuanţele tabloului sunt redate cu un rafinament şi cu o ştiinţă a detaliului unică :
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Iarna, mai ales, îi prilejuieşte lui Topârceanu scrierea unor bijuterii :
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visător ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Poetul dă întreaga măsură a talentului său în ,, Rapsodii de toamnă’’. O gradaţie savantă, pe un fundal alegoric, obţine unele dintre cele mai reuşite efecte artistice din întreaga creaţie a lui Topârceanu. Toamna apare mai întâi ca un zvon, o ,, boare ‘’, care ,, fură ‘’ puful păpădiilor :
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Trecerea de la perfectul compus al indicativului la perfectul simplu accelerează lucrurile :
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele,
Toate florile şoptiră
Întorcându-şi feţele.
Unele instantanee sunt extrem de reuşite :
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe.o ramură.
O lume întreagă, personificată, intră în panică :
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Neologismele sunt combinate cu sintagme jurnalistice sau cu expresii colocviale :
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
Această tehnică de utilizare a neologismelor şi a unor registre variate ale limbii apare pe tot parcursul poeziei ,, Rapsodii de toamnă ‘’ :
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
Finalul poeziei concentrează toată arta poetică a lui Topârceanu. Cenzurat de ironie, sentimentul este compromis prin exagerare :
Gâze, flori întârziate !
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
4. Baladele
Sentimental este cu adevărat Topârceanu în balade. Ritmul, atmosfera, decorul sunt fixate în tonalităţi fine şi emană o melancolie ancestrală :
Scutură din trecăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Pe acest fundal, popa din Rudeni capătă dimensiuni de legendă :
Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.
Revenirea la realitate echilibrează, benefic, textul :
Iar hangiţa iese-n uşă,
Bucuroasă de câştig.
Ochii-i râd spre căldăruşă ;
- Frig, părinte?
-Straşnic frig!
Integrarea celui dispărut în ritmurile ample ale naturii şi cufundarea sa în uitare sunt magistral evocate :
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări
Nopţi adânci cu lună.
Un zâmbet în colţul gurii însoţeşte cele mai reuşite versuri :
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa – o goană,
Şi astfel durerile trec…

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec !
Având un deosebit simţ al limbii, utilizând neologismul cu artă, în versuri rafinate şi limpezi , Topârceanu nu este numai ,, un poet pentru toţi ‘’ (Şerban Cioculescu), ci şi unul pentru viitor. Paginile sale, proaspete, vii şi inteligente, vor fi citite totdeauna cu interes.