Prin 1994 mi-a căzut în mână o carte a unui scriitor despre care nu ştiam nimic : "Amantul colivăresei" de Radu Aldulescu. Titlul suna promiţător şi de la primele pagini am fost plăcut impresionat de vigoarea narativă a noului autor, de impresia copleşitoare de viaţă pe care lasă textul său şi despre care a scris recent şi eminentul critic literar Paul Cernat. Cu excepţia seniorială a lui Ştefan Agopian, nu mai încercasem o asemenea bucurie a lecturii, în cazul unui autor român, de la cărţile lui Marin Preda şi Petru Popescu. Citeam, pur şi simplu, cu plăcere, cucerit cu totul de epicul ferm al romanului, fără să mă gândesc la stil, la construcţie sau la complexitatea personajelor. Aveam să aflu mai târziu că "Amantul colivăresei" era a doua carte a lui Aldulescu. Prima, "Sonată pentru acordeon", apărută în 1993, la Editura Albatros, fusese premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Adevărul este că Radu Aldulescu a reusit o performanţă literară şi culturală excepţională. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu îngrijorător de anemiere epică, autorul "Sonatei..." a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori care sunt doctori în litere şi pentru care strategiile narative de ultimă oră nu mai au niciun secret. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia şi instinctul trebuie să fi jucat un rol esenţial în primele sale volume. Îl pomeneam mai înainte pe Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină la Aldulescu. De la primul volum până la "Mirii nemuririi", în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale pentru acest prozator. Mediul evocat vine însă cumva din lumea lui Eugen Barbu. Periferia socială şi culturală face legea, după cum constată şi Mihai Zamfir în inspirata prefaţă la "Proorocii Ierusalimului". Nu sunt însă de acord cu observaţia că în romanele lui Aldulescu limbajul este totul. Ar fi trebuit precizat : în ultimele două romane ("Proorocii Ierusalimulu" şi "Mirii nemuririi"). Există un stil al retardării, al redării nuanţate a detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu, Paul Georgescu şi Ştefan Agopian, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus.
Sunt semne că Aldulescu nu mai este satisfăcut de realismul pur, el încercând o adâncire a viziunii :"Visase iarăşi flacăra aceea mare, în formă de cal alergând pe cer. Se frecă la ochi încercând să se mire cum de nu arsese nimic...E cam nebună mă-ta, spuse Doru distras, rătăcind ochii pe cerul învăpăiat şi încercând să distingă o flacără în formă de cal."("Proorocii Ierusalimului") Deşi romanele sale evocă "zona cea mai sumbră a mahalalei bucureştene(fără nicio dulcegărie, gen G.M. Zamfirescu), mahalaua sordidului absolut, geografia mizeră a zonelor industriale căzute în ruină, aflate la pragul cel mai de jos al sărăciei"(Mihai Zamfir), nu este nimic pitoresc sau trivial în cărţile lui Aldulescu. Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un inextricabil stil indirect liber şi într-un discurs romanesc a cărui pastă stilistică este inconfundabilă. Odată cu "Proorocii Ierusalimului", Radu Aldulescu a ajuns la o maturitate artistică deplină, fiind de acum sigur pe mijloacele şi pe tehnica sa. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist. Trecerea de la mai mult ca perfectul indicativului la perfectul simplu urmează mişcările sufleteşti ale unor personaje admirabil conturate. Imperfectul şi, mai ales, perfectul condiţionalului explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al fiinţelor care populează cărţile lui Aldulescu : "Se învârtea mahmur prin aerul încins din jurul cazanului, dând parcă să alunge focul cu antebraţele împânzite de vene groase, mânjite de pământ şi funingine. N-ar fi avut la ce să se grăbească... În ruptul capului n-ar fi lepădat vesta aia groasă...Nici adidaşii nu-i mai suporta în picioare."("Proorocii Ierusalimului")
Foarte greu de definit sunt personajele lui Radu Aldulescu.Ce fac ele în definitiv ? Trăiesc, supravieţuiesc, se încurcă unele pe altele, se luptă cu soarta într-o bătălie de mult pierdută, agonizează şi se lasă duse la vale de barca destinului care are multe găuri şi ia mereu apă, dar nu se scufundă."Lipsa de speranţă socială"(Dumitriţa Stoica) este absolută. Trăiesc o nesfârşită călătorie la capătul nopţii. Să remarcăm că lui Aldulescu îi ies extraordinar personajele feminine. La ora când scriu aceste rânduri, Radu Aldulescu a publicat şase romane, fiind cel mai prolific romancier din ultimii ani şi având amprenta literară cea mai pronunţată.Evoluţia ascendentă a scriitorului a fost remarcată şi de Cosmin Ciotloş, unul dintre cei doi critici literari de mare perspectivă ( celălalt fiind Daniel Cristea-Enache), promovaţi de "România Literară". Radu Aldulescu este un mare scriitor, intrând într-un club select în care ultimii veniţi sunt Ştefan Agopian, Florina Ilis, Ioan Groşan, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu şi Mircea Cărtărescu. De la ei, ca şi de la Dumitru Ungureanu, Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm viitoarele reuşite ale romanului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu