Economii ţărăneşti

Sunt ţărani care n-au citit nicio carte şi au o filosofie de viaţă mai sănătoasă decât a oricărui erudit. Mă refer la dimensiunea morală a existenţei lor. Sunt harnici, respectuoşi, au o civilizaţie a comportamentului învăţată de la părinţii lor şi urmează cu sfinţenie nişte reguli.  Aceşti oameni formează majoritatea şi mă înclin în faţa lor. Printre urmaşii lor sunt însă destui care consideră că viaţa e o învârteală de doi lei şi nu trebuie să ai respect pentru nimeni, dar mai ales pentru foştii tăi profesori.
Lectura nu are aici prioritate, dar dacă ai făcut ceva studii ( indiferent cum le-ai fentat ! ) şi vrei să nu rămâi omul cavernelor, e obligatoriu să te pregăteşti continuu în specialitatea ta. Totuşi, dacă nu-ţi place să citeşti, e mai potrivit să nu o faci: oricum, dacă nu ai acest exerciţiu din copilărie, de la o anumită vârstă în sus  nu vei mai înţelege nimic nici din cea mai simplă povestire...
Ideea de a face avere e adânc cuibărită în sufletele unor locuitori ai şesului. E adevărat că uneori e vorba de un instinct de supravieţuire. Falşii ţărani supraevaluează valoarea muncii lor, dar o minimalizează pe a celorlalţi. Când e vorba de activităţi al căror rezultat nu poate fi pipăit cu mâna ( precum zidurile sau gardurile ) , lucrurile stau şi mai rău. Acestea sunt, pur şi simplu, socotite fără nicio importanţă. Uneori ei pornesc totdeauna o "afacere", având dinainte în cap ideea de a-şi înşela partenerul.
- Am făcut meditaţii cu profesoara de franceză care era anul trecut aici şi am păcălit-o, i-a spus un copil dirigintelui său. Nu i-am plătit nimic !
Dacă, de exemplu, un profesor face pregătire un an cu un elev, părintele copilului se socoteşte absolvit de datorie dacă i-a dat formatorului de caractere două bomboane sau un şurub vechi. Ba unii urlă că au fost jecmăniţi de tâmpitul de magistru, care nici măcar bun meseriaş nu este. E un cârpaci care nu ştie ce să-i înveţe pe copii. A rămas de pomină întâmplarea cu un coleg care îl meditase pe copilul unor cetăţeni înstăriţi şi nu primise niciun ban pentru truda sa. Totuşi, într-un rând, când terminase şedinţa de pregătire, cineva din familia băiatului i-a dat meditatorului nişte căpşuni. Nu mare i-a fost mirarea amicului meu când s-a pomenit acasă, peste câteva zile, cu bunicul discipolului său, care i-a cerut pe un ton imperativ să plătească fragii pe care îi primise ! Dacă un profesor îşi cere drepturile băneşti, este socotit de mulţi "calic şi neam prost" ! Asta morală !
În ceea ce mă priveşte, am muncit ani în şir gratuit, ca să am o imagine bună... Dar sunt profesori care au preferat, în mod înţelept, să nu-şi piardă niciodată timpul cu meditaţii neplătite sau răsplătite ulterior cu înjurături... Recunoştinţa este ceva cu totul străin acestor fiinţe umane.
Uneori "ţăranii" mai duc atenţii medicilor : câteva ouă, o găină, o felie de brânză.
- Apucător al dracu, doctorul ăsta, mi-a zis un bătrân despre medicul care îl ţinuse internat în spital trei săptămâni şi îl vindecase de o boală gravă.
- De ce e apucător ?
- Păi, i-am dus două găini şi le-a luat pe amândouă !
În localitate venise un medic tânăr, politicos, fermecător. . "Ţăranii" sunt cu ochii pe oricine apare nou în cătun. Unii dintre ei, care beau în fiecare zi până la inconştienţă, sunt foarte curioşi dacă noul venit...bea sau umblă după femei. Chiar dacă omul îşi vede de treabă lui, scornesc ei ceva pentru a avea ce să povestească la cârciumă.  Tânărul adept al lui Hippocrate a observat că babele începuseră să îi ducă, printre alte atenţii neînsemnate, câte un litru de vin, o poşircă acră făcută de bărbaţii lor. A ignorat faptul şi îi dădea sticlele felcerului din localitate.
Într-o zi s-a întâmplat să vină la serviciu cu autobuzul. Nu toată lumea îl cunoştea. Doi navetişti dezbăteau de zor o problemă.
- Auzi, bă, cică a venit la noi un doctor nou, a zis cineva.
- Zău ? s-a mirat un alt bărbat.
- Da, bă, a spus primul. Cică e priceput şi atent cu bolnavii...
- E priceput pă dracu, a intervenit altcineva. E un beţiv... Stă cu sticla sub masă şi le cere mereu vin ălora care să duc la el...
- Adică aşa e, s-a resemnat cel cu opinia favorabilă. Ce, se putea să vină şi la noi un om ca lumea ?
Aşa că doctorul n-a mai fost surprins când cineva l-a oprit pe stradă şi i-a zis :
- Să trăiţi, dom' doctor ! Îmi place de dumneavoastră !
- Cum, adică, îţi place de mine ?
- Îmi place că ştiţi să vă trăiţi viaţa...
Şi i-a făcut cu ochiul.
Sunt oameni care tot adună, dar avutul nu le foloseşte la nimic. În copilărie ştiam o familie care strângea banii într-o ulcică de lut, ascunsă în podul casei şi acoperită la gură cu o cârpă. După mulţi ani, capul familiei a vrut să vadă cât strânsese. Cârpa era găurită, iar în ulcică nu mai era decât o tocătură măruntă de hârtii. Şoarecii îşi făcuseră datoria...
Când s-a introdus electricitatea în localitate, familia respectivă a fost printre primele care şi-au tras curent electric. Au aprins becul, s-au uitat la el cu mirare şi după câteva secunde s-au năpustit la întrerupător şi au stins-o. Nu voiau să facă jaf ! Au continuat să mânânce la lumânare şi să se culce devreme. Îl aşteptau cu groază pe cititorul de contoare să vadă ce sume uriaşe au de plată. Când acela a venit, s-a uitat la contor, i-a privit şi pe ei şi a dat din cap incredul :
- Dacă tot am venit, daţi-mi un leu...

P.S. Mă bate gândul să renunţ la acest blog, din lipsă de timp...