Cehov și omul moral

Un dialog între două personaje din povestirea Un duel de Cehov :
- Cine a inventat legea morală, proprie fiecăruia dintre noi ?  Filosofii ? Sau a sădit-o Dumnezeu în om atunci când l-a creat ?
- Nu știu, însă această lege este atât de comună tuturor popoarelor și tuturor timpurilor, încât, după mine, ar trebui considerată ca fiind legată organic de om. N-a inventat-o nimeni : ea a fost, este și va fi. N-aș putea să-ți garantez că vom ajunge s-o vedem vreodată la microscop, însă legătura ei organică o dovedește însăși realitatea : afecțiunile serioase ale creierului și toate bolile așa-zise mintale se manifestă înainte de toate, dupăcâte știu, printr-o abatere de la legile morale.
- Bun ! De aici rezultă că, după cum stomacul nostru cere mâncare, așa și simțul moral ne cere să-i iubim pe semenii noștri. Nu-i așa ? Dar firea noastră, din motive egoiste, se împotrivește vocii conștiinței și rațiunii și de aceea se iscă așa de multe probleme care te zăpăcesc de cap !

           Să nu fii moral înseamnă, după Cehov, să nu fii în toate mințile !  Omul normal, armonios sau frământat de probleme, este profund moral. Egoismul  său îi creează însă probleme în această direcție.
Discutând în termeni mitologici și naivi, sunt de părere că omul a fost conceput ca o ființă amorală, așa cum sunt și animalele. În Eden, omul şi femeia au voie să mănânce din fructele tuturor pomilor din paradis, inclusiv din pomul vieţii, dar le este interzis să se atingă de pomul "cunoştinţei binelui şi răului", fiindcă, îi spune Dumnezeu lui Adam, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Ce să înțelegem de aici ? Că, în ziua în care va deveni moral, omul va dispărea ca specie ? Adam și Eva încalcă interdicția, iar argumentul Șarpelui cu care îi convinge pe cei doi să nu respecte porunca lui Dumnezeu, acela că nu vor muri, se dovedește corect. Numai că entitatea umană și-a schimbat destinul. Cunosc teoriile potrivit cărora pomul cunoștinței binelui și răului ar fi ADN-ul uman și că ființa umană și-a modificat codul genetic... Nu vreau să intru într-o polemică inutilă cu nimeni...
Am dezbătut problema cu un bătrân autodidact, un om de un caracter exemplar, dar care are puțină carte. Mai exact, a mers șase ani la școală... În exprimarea opiniilor, el nu a folosit cele mai potrivite cuvinte, așa că, în mai multe cazuri, a trebuit să reformulez, utilizând vorbele mele. Mi-a spus, în esență, următoarele :
Morala s-a cizelat prin tabuuri și interdicții în mii de ani de civilizație, pentru a feri omul și societatea de autodistrugere. Preceptele morale se transmit în familie și la școală. De către cine ? se  întreabă autodidactul.... S-ar părea că, în acest de început de mileniu, deși este religios,  omul pare ( sau a devenit ) o ființă imorală, în multe privințe inferioară celorlalte viețuitoare.
Animalele ucid să se hrănească.
Oamenii ( și anumite specii de șobolani ) omoară din plăcere.
Animalele se împrechează pentru a-și perpetua specia, într-o anumită perioadă de rut.
Oamenii se împerechează, din plăcere, în fiecare zi a anului. Cum să ai încredere într-o specie care ar face amor toată ziua ? Ce fel de morală ar putea promova ea ? Un bărbat care dorește o femeie (sau mai multe ! ), zi și noapte, nu mai este în totalitate responsabil de actele sale, chiar dacă salvează cumva aparențele. La fel se întâmplă și cu sexul așa-zis slab. În realitate, e cel puternic... Lăsăm la o parte perversiunile....
Cu excepția hârciogilor și șobolanilor, animalele nu strâng provizii. Iau din natură exact cât le trebuie pentru a-și asigura masa.
Oamenii adună bani și bunuri fără niciun fel de limite.
Instinctul de posesie, setea de sânge, de putere și de sex sunt, în cazul omului, copleșitoare.
Unde să mai încapă și morala ?

P.S. S-ar părea că în marea proză rusă, personajul imoral este un caz de anormalitate. Un posibil titlu de eseu : Un caz de patologie literară : personajele prozatorilor ruși și imoralitatea...