Vânătoare de noapte

Am fost o singură dată la vânătoare.
Dacă ar fi după mine, aș interzice vânătoarea, iar iubitorilor de pușcoace și bubuituri le-aș pune la dispoziție mii și mii de poligoane, unde să tragă până își vor sparge timpanele. Nu cunosc o îndeletnicire mai crudă și mai barbară decât aceea de a trage în niște ființe care se hrănesc, respiră, privesc lumea cu ochi vioi și se tem pentru viața lor.
Pentru a se amuza,  acești oameni ar putea organiza vânători de căciuli și pălării, precum Tartarin din Tarascon. Înarmat până în dinți și încărcat cu mâncare și băutură, acesta meregea în fiecare duminică până la marginea orașului, unde se adunau toți prietenii săi, care aduceau șunci afumate, slănină,  maldăre de cârnați, fleici , carabine și pistoale. Vânătorii își aruncau pe rând șepcile în sus și trăgeau cu sete în ele. Când nu mai rămânea niciun chipiu întreg, dădeau semnalul încetării masacrului și se puneau pe chefuit.
Îmi plac în schimb vânătorile nereușite. Unul dintre prietenii mei s-a dus într-o iarnă la vânătoare, cu un alt bărbat . Era miezul nopții, iar cei doi s-au urcat într-o Dacie și au pornit plini de voioșie. Ajunși pe câmp, au oprit motorul și și-au trecut de câteva ori, unul altuia, o sticlă pântecoasă, plină cu țuică de prune, îmbătrânită în butoi de dud. Te ungea pe suflet, mi-a zis mai târziu amicul meu. După ce au golit sticla, s-au pus să aștepte iepurii... S-au trezit abia dimineața, înțepeniți de frig. Și-au dezmorțit oasele, au pornit mașina și s-au întors liniștiți acasă.
Cum spuneam, am fost o singură dată la vânătoare. Iubeam de pe atunci animalele, dar încă nu înțelesesem că viețuitoarele de pe această planetă, fie ele păsări sau elefanți, nu au nicio apărare în fața setei nestinse de sânge a omului. Începusem să pregătesc, pe atunci, copilul uni mare om. ( N-am făcut niciodată socoteala câți profesori, învățători, ingineri, medici, judecători, avocați, asistenți medicali și gospodari destoinici au trecut prin mâna mea. Dar sunt foarte mulți...) „Tovarășul” era mare din toate punctele de vedere : funcție importantă, bani mulți, poziție solidă în Partidul Unic, avere considerabilă. În plus,  era un munte de om, măsurând peste doi metri. Ca să-mi facă o plăcere, marele om s-a gândit  să mă ducă la o vânătoare de noapte. După ce se întunecase bine,  m-am pomenit cu el la poartă. Era înarmat cu o pușcă scumpă și se deplasa cu un ARO nou, condus de șoferul său. Era toamna târziu, grâul abia încolțise, dar marele om nu ținea cont de asemenea mărunțișuri. L-a pus pe șofer să o ia direct peste semănăturile CAP-ului. Am ajuns în mijlocul câmpiei și, cu farurile aprinse, a început să caute iepuri. Apărea câte un vătui orbit de lumina puternică, se ridica pe picioarele dinapoi, rămânând nemișcat, marele om îl ochea, dar animalul, pradă unei inspirații salvatoare, o lua la fugă, iar aprigul vânător începea să înjure și lăsa pușca jos. Până la urmă, unul a rămas în două lăbuțe suficient timp pentru ca marele om să-l țintească și să-l doboare. Arma a bubuit și iepurele a început să se zbată în spasmele morții.
- Du-te și adu iepurele, i-a ordonat marele om șoferului.
Tânărul a sărit de la volan, a luat rozătorul mort și l-a aruncat în mașină.
- Mare iepure, a zis el. Mare și gras.
- Eh, un iepure ca oricare altul, a spus marele om, cu prefăcută modestie. I-l dăm profesorului.
Și pe urmă, poruncitor și ferm :
- Hai, ce mai stai ? Întoarce mașina, să mergem acasă, că s-a făcut târziu.
- Știți, a început să povestească pe drum șoferul, am avut și eu iepuri.
- Iepuri sălbatici ? a întrebat ironic marele om. Îți trăseseși crescătorie ?
- E, și dumneavoastră acum ! Cum să cresc iepuri sălbatici ? Aveam iepuri de casă. De toate rasele, de toate mărimile... Aveam cuști peste cuști și mâncam aproape în fiecare zi iepure la tavă sau fript. Se înmulțiseră și ajunsesem să număr peste o sută de bucăți.
- Te procopsisești, bă, băiete, a spus fals admirativ marele om.
- Să vedeți, a continuat șoferul. De la o vreme îmi dispăreau din puii proaspăt fătați. Aveam eu unele bănuieli, așa că am stat și am pândit la cuști. Și ce să vezi ?
- Îi mânca iepuroaica, și-a dat cu părerea marele om.
- Aș, nu ! a râs șoferul. Și-a făcut apariția cotoiul. Că nu vă spusei... Aveam un cotoi mare și gras. L-am și cântărit, avea vreo opt kile...
- Bă, tu cam tai piroane, a zis marele om.
- Nu, pe cuvânt, toată lumea se mira când venea pe la mine și vedea motanul ăsta... „Ce dracu îi dai, bă, să mănânce, de s-a făcut cât porcul ?” mă întreba câte unul... Și cum vă spuneam, și-a făcut apariția infractorul. „Gata ! m-am gândit eu. Ăsta îmi mănâncă puii de iepure!” Dar l-am lăsat să văd pe unde intră. Nenorocitul ochise o spărtură în plasa de sârmă și pe acolo s-a strecurat. Eram gata să mă reped la el, când l-am văzut că încalecă pe iepuroaică, o apucă iute cu dinții de ceafă și...dă-i...începe s-o cotoiască... ”Ce dracu iese, mă, din ăștia ?  m-am gândit eu. D-ăia cu coada lungă și cu urechile mari ?” Și mi s-a făcut așa, o scârbă de n-am mai vrut să știu de iepuri...
- Și ce-ai făcut cu ei ? a întrebat marele om.
- Am deschis poarta larg și i-am dat pe uliță pe toți. Până la unul... Au mâncat vecinii două săptămâni din ei. Ca să nu mai vorbesc de câinii din împrejurimi... Unii iepuri voiau să se întoarcă înapoi, dar i-am izgonit...
- Și motanul ? am întrebat eu. Ce s-a mai întâmplat cu el ?
- Motanul l-am omorât, fire-ar el al dracu ! I-am fărâmat capul cu o bâtă ! Să-l satur de dragoste și de iepuroaice !
- Mda, a comentat filosofic marele om. Oare așa pățesc toți cotoii care se spurcă la iepuroaice ?
N-am mai zis niciunul nimic, încercând să ne păstrăm măruntaiele întregi, în hurducăturile mașinii care trecea peste niște șleauri adânci.