duminică, 19 septembrie 2010

Vânătoare de noapte

Am fost o singură dată la vânătoare.
Dacă ar fi după mine, aș interzice vânătoarea, iar iubitorilor de pușcoace și bubuituri le-aș pune la dispoziție mii și mii de poligoane, unde să tragă până își vor sparge timpanele. Nu cunosc o îndeletnicire mai crudă și mai barbară decât aceea de a trage în niște ființe care se hrănesc, respiră, privesc lumea cu ochi vioi și se tem pentru viața lor.
Pentru a se amuza,  acești oameni ar putea organiza vânători de căciuli și pălării, precum Tartarin din Tarascon. Înarmat până în dinți și încărcat cu mâncare și băutură, acesta meregea în fiecare duminică până la marginea orașului, unde se adunau toți prietenii săi, care aduceau șunci afumate, slănină,  maldăre de cârnați, fleici , carabine și pistoale. Vânătorii își aruncau pe rând șepcile în sus și trăgeau cu sete în ele. Când nu mai rămânea niciun chipiu întreg, dădeau semnalul încetării masacrului și se puneau pe chefuit.
Îmi plac în schimb vânătorile nereușite. Unul dintre prietenii mei s-a dus într-o iarnă la vânătoare, cu un alt bărbat . Era miezul nopții, iar cei doi s-au urcat într-o Dacie și au pornit plini de voioșie. Ajunși pe câmp, au oprit motorul și și-au trecut de câteva ori, unul altuia, o sticlă pântecoasă, plină cu țuică de prune, îmbătrânită în butoi de dud. Te ungea pe suflet, mi-a zis mai târziu amicul meu. După ce au golit sticla, s-au pus să aștepte iepurii... S-au trezit abia dimineața, înțepeniți de frig. Și-au dezmorțit oasele, au pornit mașina și s-au întors liniștiți acasă.
Cum spuneam, am fost o singură dată la vânătoare. Iubeam de pe atunci animalele, dar încă nu înțelesesem că viețuitoarele de pe această planetă, fie ele păsări sau elefanți, nu au nicio apărare în fața setei nestinse de sânge a omului. Începusem să pregătesc, pe atunci, copilul uni mare om. ( N-am făcut niciodată socoteala câți profesori, învățători, ingineri, medici, judecători, avocați, asistenți medicali și gospodari destoinici au trecut prin mâna mea. Dar sunt foarte mulți...) „Tovarășul” era mare din toate punctele de vedere : funcție importantă, bani mulți, poziție solidă în Partidul Unic, avere considerabilă. În plus,  era un munte de om, măsurând peste doi metri. Ca să-mi facă o plăcere, marele om s-a gândit  să mă ducă la o vânătoare de noapte. După ce se întunecase bine,  m-am pomenit cu el la poartă. Era înarmat cu o pușcă scumpă și se deplasa cu un ARO nou, condus de șoferul său. Era toamna târziu, grâul abia încolțise, dar marele om nu ținea cont de asemenea mărunțișuri. L-a pus pe șofer să o ia direct peste semănăturile CAP-ului. Am ajuns în mijlocul câmpiei și, cu farurile aprinse, a început să caute iepuri. Apărea câte un vătui orbit de lumina puternică, se ridica pe picioarele dinapoi, rămânând nemișcat, marele om îl ochea, dar animalul, pradă unei inspirații salvatoare, o lua la fugă, iar aprigul vânător începea să înjure și lăsa pușca jos. Până la urmă, unul a rămas în două lăbuțe suficient timp pentru ca marele om să-l țintească și să-l doboare. Arma a bubuit și iepurele a început să se zbată în spasmele morții.
- Du-te și adu iepurele, i-a ordonat marele om șoferului.
Tânărul a sărit de la volan, a luat rozătorul mort și l-a aruncat în mașină.
- Mare iepure, a zis el. Mare și gras.
- Eh, un iepure ca oricare altul, a spus marele om, cu prefăcută modestie. I-l dăm profesorului.
Și pe urmă, poruncitor și ferm :
- Hai, ce mai stai ? Întoarce mașina, să mergem acasă, că s-a făcut târziu.
- Știți, a început să povestească pe drum șoferul, am avut și eu iepuri.
- Iepuri sălbatici ? a întrebat ironic marele om. Îți trăseseși crescătorie ?
- E, și dumneavoastră acum ! Cum să cresc iepuri sălbatici ? Aveam iepuri de casă. De toate rasele, de toate mărimile... Aveam cuști peste cuști și mâncam aproape în fiecare zi iepure la tavă sau fript. Se înmulțiseră și ajunsesem să număr peste o sută de bucăți.
- Te procopsisești, bă, băiete, a spus fals admirativ marele om.
- Să vedeți, a continuat șoferul. De la o vreme îmi dispăreau din puii proaspăt fătați. Aveam eu unele bănuieli, așa că am stat și am pândit la cuști. Și ce să vezi ?
- Îi mânca iepuroaica, și-a dat cu părerea marele om.
- Aș, nu ! a râs șoferul. Și-a făcut apariția cotoiul. Că nu vă spusei... Aveam un cotoi mare și gras. L-am și cântărit, avea vreo opt kile...
- Bă, tu cam tai piroane, a zis marele om.
- Nu, pe cuvânt, toată lumea se mira când venea pe la mine și vedea motanul ăsta... „Ce dracu îi dai, bă, să mănânce, de s-a făcut cât porcul ?” mă întreba câte unul... Și cum vă spuneam, și-a făcut apariția infractorul. „Gata ! m-am gândit eu. Ăsta îmi mănâncă puii de iepure!” Dar l-am lăsat să văd pe unde intră. Nenorocitul ochise o spărtură în plasa de sârmă și pe acolo s-a strecurat. Eram gata să mă reped la el, când l-am văzut că încalecă pe iepuroaică, o apucă iute cu dinții de ceafă și...dă-i...începe s-o cotoiască... ”Ce dracu iese, mă, din ăștia ?  m-am gândit eu. D-ăia cu coada lungă și cu urechile mari ?” Și mi s-a făcut așa, o scârbă de n-am mai vrut să știu de iepuri...
- Și ce-ai făcut cu ei ? a întrebat marele om.
- Am deschis poarta larg și i-am dat pe uliță pe toți. Până la unul... Au mâncat vecinii două săptămâni din ei. Ca să nu mai vorbesc de câinii din împrejurimi... Unii iepuri voiau să se întoarcă înapoi, dar i-am izgonit...
- Și motanul ? am întrebat eu. Ce s-a mai întâmplat cu el ?
- Motanul l-am omorât, fire-ar el al dracu ! I-am fărâmat capul cu o bâtă ! Să-l satur de dragoste și de iepuroaice !
- Mda, a comentat filosofic marele om. Oare așa pățesc toți cotoii care se spurcă la iepuroaice ?
N-am mai zis niciunul nimic, încercând să ne păstrăm măruntaiele întregi, în hurducăturile mașinii care trecea peste niște șleauri adânci.

16 comentarii:

pantacruel spunea...

:)) povesti (sadice) de vinatoare cu final neasteptat. din astea chiar ca nu mai citisem pina acum :P

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
dacă n-aș avea prieteni care practică vânătoarea, nu știu ce nu le-aș face purtătorilor de pușcă...

karina spunea...

Poate daca nu exista " Moartea Caprioarei " nu as fi reusit sa imi imaginez vanatoarea...
NU suport masacrarea vietatilor, ma doare sufletul...

Horia Gârbea spunea...

E buna povestea si bine scrisa. O puteti utiliza in roman. Altfel exista vinatoare si vinatoare. Exista si varianta placuta, palpitanta. O forma placuta e vinatoarea de autori de literatura. :)

karina spunea...

Uite, Serban
Ti-am pictat o gradina cu Maia cu tot:))
http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/09/clic-pe-penson.html

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
multumesc... :)

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Gârbea,
vă mulțumesc pentru vizită și aprecieri. Așa cum o prezentați, vânătoarea de autori pare ispititoare și interesantă... Poate că vom vâna și altceva împreună...:)

SOmeONE spunea...

:)))
Grozav!
Uite, eram sigur ca, pe undeva prin inconstientul meu, era ascuns bine adevaratul motiv pentru care nu mi-a placut niciodata carnea de iepure. Acum m-am edificat complet. Multumesc, Serban, pentru acest lucru si pentru momentele de delectare pe care ni le oferi! :)

Liviu Drugă spunea...

Serban, as zice ca postarea ta este mai degraba despre sex casnic (nu casnit) infaptuit cu salbaticie, avand in vedere ca si iepurii, si cotoiul erau "de-ai casei" :))

Anton spunea...

Mă bag şi eu în vorbă, să-mi fie cu iertare. Am asistat o singură dată la o vânătoare ca simplu privitor. Nici nu m-am oripilat, nici nu m-am extaziat. Vânătoarea aceea avea loc în vremurile dinainte de '89, iar mobilul ei, dincolo de aura artei cinegetice, era unul extrem de prozaic, dar esenţial, fundamental pentru conceptul în sine: aducerea de carne acasă.
Vânătoarea de autori cred că poate fi la fel de incitantă ca şi cea clasică, având particularităţile sale. Deosebit de interesant, cred eu, ar fi de văzut camera trofeelor din casa unui critic literar.

Şerban Tomşa spunea...

Sorin,
iepurașii sunt tot ce e mai fragil pe lumea asta. N-aș ucide un iepure pentru nimic în lume. Am o slăbiciune pentru ei și pentru pisici...

Liviu,
:)))

Anton,
nu am suportat niciodată cruzimile. Cred că mulți critici literari sunt vânători nemiloși... Vă aduceți aminte de Mircea Iorgulescu, comentatorul care îmi făcea impresia, pe vremuri, că e mereu alături de subiect și care afișa o „exigență” mereu nelalocul ei ? ( Are, totuși, o carte foarte bună : Marea trăncăneală... ) M-ați făcut să mă gândesc și eu ce colți de mistreți și fildeși de elefanți vor fi având criticii literari printre trofeele lor... :)

Anton spunea...

Colţi şi fildeşi? Hm!
Am auzit cândva, undeva, o poveste. E atât de ciudată că eu o cred şi, fiindcă îmi păreţi curios, o să v-o destăinui şi domniei voastre.
Maeştrii adevăraţi într-ale acestei vânători năzuiesc doar la urma-trofeu a vreunui tigru albastru, dar acesta e ceva foarte, foarte rar... Unii se jură că-i o specie argentiniană, undoioasă, sălbatică şi voluptuoasă ca tangoul, ba chiar şi mai sfâşâietoare. Alţii spun că vieţuişte unde nici nu te aştepţi. Poate doar pe pânză ţesută din raze de lună nouă să-i prindă cumva vânătorul umbra, atunci când lunecă unduios, nălucă printre rânduri. Iar umbra acestei feline e altminteri nedesluşită, nedesluşită...
Mulţi critici au alergat după el mii şi mii de pagini, au pus capcane dintre cele mai iscusite prin colţuri de edituri sau prin unghere de cenacluri, dar nu l-au prins. Culmea e că atunci când unora li se arată chiar dinaintea ochlor, ei, obosiţi, sleiţi de atâta vânare de slove searbede nu-l mai văd. Şi tigrul ăsta albastru merge mereu mai departe, schimbând tot felul de nume şi de înfăţişări, de destine şi de chipuri.
Dar criticii care au uluitoarea şansă de a-l întâlni şi de a-l vedea aievea, nu-l mai uită niciodată şi toată viaţa lor se vor mândri cu acestă faptă incredibilă. Fireşte, aceştia au cu ei o pânză din aceea ţesută din raze de lună nouă, iar aceasta e la fel de rară ca însuşi tigrul albastru...
Acum, de, nu mă întrebaţi de unde ştiu tocmai eu povestea asta. Cred că era într-un vis şi, din greşeală de bună seamă, am găst-o eu.

karina spunea...

@Anton, vanatoarea ta este din "Moartea caprioarei"...un bun necesar sau vital in acele vremuri...

Şerban Tomşa spunea...

Anton,
splendidă, minunată, povestea dumneavoastră ! Vă mulțumesc pentru acest frumos dar...

Dan Ioanitescu spunea...

"Oare așa pățesc toți cotoii care se spurcă la iepuroaice ?"

Este cumva o trimitere in realitatea de zi cu zi? :)

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
nu mai fac trimiteri la realitate. Îmi menajez cunoscuții... :)