joi, 9 decembrie 2010

Cehov despre ipocrizie

Câteva rânduri din schița... Fragment :

28 mai. Un bătrân, văzându-mă că stau în apropiere de locul unde se scăldau femeile, m-a întrebat ce caut acolo.  I-am răspuns :
- Veghez să nu vină tinerii să se uite, că de !
- Atunci, hai să veghem amândoi !
Și, zicând așa, bătrânul s-a așezat alături de mine și am început să discutăm despre virtute.

Credeam că numai la noi, românii,  fiecare om are două măsuri diferite de a judeca lucrurile : una, generoasă, plină de respect,  tolerantă,  pentru sine, alta, exigentă, neiertătoare, pentru ceilalți...
Un scriitor francez vizitat tot timpul de idei, Jean-Paul Sartre,  avea să definească, mai târziu, ființa noastră în termeni care nu lasă loc de speranță :

Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem lași, și de-a sfinții, fiindcă suntem răi ; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorința de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoși din naștere.

Mă întreb de-a ce ne jucăm când scriem... Și de ce o facem...

18 comentarii:

Scorchfield spunea...

Existenţa reală este un atentat la pudoare, visul o irosire a vieţii, o dorinţă neîmplinită deseori.

Apucăm viaţa cu două mâni, dacă am avea patru, am face la fel, apoi urmează să ne urcăm şi cu picioarele pe ea -viaţa, astfel călcând-o bine credem că trăim "frumos şi puternic".

În final, ca să fiu om, mă voi alătura privitorilor... sigur nu poate fi altfel?

P.S. Bine extras Cehov, iar de spre "monseiur" J.P.Sartre este exact ca "Diavolul şi Bunul Dumnezeu". :)

george geacăr spunea...

ne jucăm de-a dumnezeu şi o facem din vanitate. ăsta e raspunsul pe care îl aştepţi?
scrisul nu are sens în limitele bunului- simţ dacă nu presupune şi cititul.
mă interesează mult mai mult cine citeşte şi mai ales de ce. mă interesează mult atunci când scriu de ce ar citi cineva ce-mi trece mie prin cap. şi atunci găsesc răspuns şi la întrebarea de ce scriu.

Liviu Drugă spunea...

ne jucam de-a toatele la care ne gandim dar si de-a toatele care ne gandesc, pentru ca deseori nu mai suntem in stare sa ne tinem gandurile in noi si ies la tavaleala cu alte ganduri pe care nu le cunoastem, nu stim ale cui sunt, ce hram poarta si cum sa ne purtam cu ele. Si din tavaleala asta, ies ganduri-puradei care ar fi si nu ar fi ale noastre. Si pe toate trebuie sa le scriem, sa le punem in filme sau in desene, in poduri sau in sculpturi. Altfel, gandurile astea ar muri, iar parintii nu pot trai fara odraslele lor, nu sunt intregi. Scrisul este inainte de toate deci o joaca de-a toate gandurile... Zic "joaca" pentru ca niciodata nu stii ce e adevarat din ce scrii.

P.S. Iti multumesc ca mi-ai data ocazia sa "izbucnesc" pe aceasta idee. Am mai lucrat cateva zile la romanul meu si deja simt ca multe din lucrurile pe care le-am scris nu ar fi ale mele. Ciudat, nu? :))

Ryanna Pop spunea...

recunosc,m-am născut rea,dar nu mincinoasă..mincinoasă am devenit,după ce am realizat că mama mă bătea exact atunci când spuneam adevărul...la întrebarea,"de-a ce ne jucăm când scriem",nu ştiu să răspund ptr.că eu nu scriu,adică nu sunt scriitoare...totuşi pentru unii e mai periculoasă lectura,asta ptr.că parafrzând ceea ce ai spus,unii se joacă de-adevăratelea,devenind infractori sau chiar asasini,influienţaţi de vreo carte citită,şi care le răscoleşte gena răului,precum scânteia ce aprinde focul...zic şi eu!....

Anonim spunea...

Cred ca ne jucam de-a noi. Tot ce simtim ca suntem dar nu putem sa fim incercam sa fim in scris.

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
ce lucruri frumoase poți să spui... Dă-mi voie să mă alătur ție și să-ți împărtășesc opiniile...

pantacruel spunea...

extraordinar citatul din sartre!
aproape la fel de bun ca cel din cehov :)

Şerban Tomşa spunea...

George,
da, și răspunsul ăsta îl așteptam... Cândva știam să răspund la toate întrebările, acum nu mai știu nimic...
Ai dreptate, cu timpul coborâm cu picioarele pe pământ și ne uităm în jurul nostru... Cine citește, de ce... Se întâmplă însă deseori să pierdem orice contact cu realitatea...
Poate că ne jucăm doar ca să ne jucăm, precum colonelul Aureliano Buendia, care făcea peștișori de aur, îi retopea și îi refăcea la nesfârșit, așteptând momentul morții. Ne jucăm de-a ceva ce seamănă cu creația, fiindcă suntem slabi, nefericiți și singuri...

Anton spunea...

Faţă de zicerile moralizator-cinice ale domnului Jean-Paul Sartre am oarece rezerve, dar probabil că dumnealui a avut o străfulkgerare de sinceritate şi, cum se zice în Giuleşti-Sârbi, "a vorbit în dreptu' lui".
Bun. În privinţa scrisului, nu pot nici eu să procedez altfel şi o să vorbesc şi eu - tot în dreptul meu -, după cum urmează:
N-aş putea spune că mă joc de-a ceva când scriu. Ce îndrăznesc să afirm e că o fac însă cu pasiune, cu râvnă, cu încântare sau oftând, plin de amuzament sau cu ochii aburiţi de un patetism ridicol. Nu mă joc de-a Dumnezeu, cum a spus un critic că procedează autorii de proză sau de dramaturgie. Nu mă fac că aş fi cutare sau cutare personaj, ci chiar trăiesc în povestea găsită. Doar în felul acesta pot să o spun cât mai bine. Ajung adesea să-mi citesc cu voce tare replicile personajelor tocmai pentru a auzi mai limpede vorbele lor şi pentru a sesiza dacă am prins cât se poate de clar vorbele lor, redându-le cu onestitate şi cât mai fidel trăirile, gândurile şi pornirile. De fapt, ăsta-i marele secret al scriitoriei: autorul trăieşte cu mult mai mult decât o singură viaţă, fiindcă el trăieşte toate celelalte vieţi din cărţile lui. Ca să nu mai zic de nenumăratele lui călătorii prin cele mai interesante locuri care se pot imagina, locuri aflate în tot soiul de lumi.
De ce o fac?
Păi, pentru că toate aceste poveşti trebuie spuse neapărat şi celorlalţi. Iar pentru asta poate că am neglijat adesea promovarea, întreţinerea sau aflarea unor relaţii care să le asigure acelor poveşti o vizibilitate cât mai mare. Simt că, înainte de toate, poveştile trebuie spuse (adică scrise, după aflarea lor sau după ce ele mă găsesc pe mine). Iar această treabă trebuie făcută cât mai bine şi cu o străduinţă voioasă, nu încrâncenată, una care poate părea privită din afară cam aiurea şi adesea doar un biet joc, ba mai rău, o adevărată prosteală.
Desigur, toate acestea sunt pur şi simplu doar părerile mele.

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
admirabile idei... Minunat...Cred că, prin joc, redistribuim rolurile în lumea asta și ne rezervăm unele mai convenabile. Există în noi un potențial de ură și iubire mult mai mare și mai puternic decât îl poate suporta trupul biologic. Și atunci deversăm totul în povești...
Păcat că, de cele mai multe ori, se găsesc oameni care ne strică jucăriile...
Felicitări pentru roman ! Abia aștept să-l citesc !

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
nu cred că ești rea... Și e singurul punct în care nu sunt de acord cu Sartre : jocul nu este chiar un reflex al minciunii. În sensul ideii de joc, minciuna este inofensivă. Ce-ar fi să ne jucăm, pur și simplu, fără să ne mai punem întrebări ?

Şerban Tomşa spunea...

Vreauultimulloc,
da, frumos spus... Ne jucăm de-a noi înșine... Și ne căutăm tot timpul...
Vă mai aștept...

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
Cehov n-avea prea multe idei, dar avea talent... sartre avea prea multe idei... Dar avea și talent...Nu știu cum e mai convenabil... Probabil că pentru un scriitor modern e obligatoriu să aibă și una, și alta...

Şerban Tomşa spunea...

Marin Anton,
e foarte frumos ce scrieți... E nevoia de a trăi alte vieți, altfel.. E potențialul acela de trăire, imens, pe care îl avem și pe care inteligența noastră și instinctul creator încearcă să-l convertească în ceva viu și frumos...
Poate că și ăsta e tot un joc. Grav, desigur...

Anton spunea...

Apropo de idei, talent şi scriitorii (moderni sau nu).
În perioada asta când este la Stokolm pentru a primi premiul Nobel, Llosa a făcut o afirmaţie surprinzătoare. El declara că unul dintre cei de la care a avut de învăţat în mod deosebit a fost Flaubert. A subliniat că asta deoarece el NU este un scriitor talentat. Marele peruan a spus-o cu seriozitate, după cum i-a avertizat pe cei prezenţi. Evident, nu l-a crezut nimeni...
Îndrăznesc să adug că nici chiar eu, deşi n-am fost de faţă.

Şerban Tomşa spunea...

Marin Anton,
e greu de definit noțiunea de „talent”. Călinescu, un geniu literar, și-a „destupat” izvoarele mult după 30 de ani și după ce parcursese toate literaturile lumii... Fănuș Neagu a izbucnit de timpuriu... La Marquez, „talentul” bate la ochi, fiind pe punctul de a-l da afară pe autor din spațiul literaturii. (La fel se întâmplă cu Marin Sorescu, dar în alt registru artistic.) La Llosa pare, într-adevăr, destul de anemic. Aici sunt de acord cu autorul romanului „Orașul și câinii”... :) La Flaubert, e oscilant. ( Îl socotesc pe Flaubert drept cel mai mare scriitor francez.) Lui Marin Preda, Nichita Stănescu îi părea lipsit de orice înclinație literară.
Poate că se poate face literatură și fără „talent literar”. Dar, obligatoriu, trebuie să ai geniu... :)

Anton spunea...

Da, şi eu cred că trebuie să ai geniu ca scriitor. Acum, deh, nu ştiu la ce tip de geniu vă gândiţi dumneavoastră, dar eu zic că ar fi vorba de geniu culinar.
Întâi şi întâi trebuie să nu confunzi "le plat principal" cu desertul. La cel dintâi trebuie să dozezei atent câtă sare şi cât piper pui, câtă grăsimică - să nu fie mâncarea seacă -, dar şi cât de scăzută o faci să nu-i stea în gât cititorului când o degustă. Şi să ai suficientă răbdare când o prepari, să nu te grăbeşti şi să dai focul prea tare şi s-o arzi, că prinde un miros groaznic, unul care estompează aroma tuturor mirodeniilor, indiferent cât de faine or fi fiind ele. Şi cu mirodeniile astea-i o problemă. Dacă scapi prea mult din ele, efectul e exact contrar, preparatul având un gust straniu şi mai degrabă nenatural.
Iar desertul liric nu trebuie să fie prea dulce, transformând totul într-o peltea lungă.
Însă cel ce doreşte să fie un geniu adevărat are alt necaz: trebuie să descopere o reţetă nouă...
Părerea mea!

Şerban Tomşa spunea...

Marin Anton,
se poate spune și „geniu culinar”...:)
Adevărul e că și geniul e greu de definit... Despre Kafka și Dostoievski ar fi ridicol să spunem că sunt „talentați”... Personal, nu cred decât în geniul artistic și cel științific, pe care l-au avut și îl au marii inventatori. Să spui că Hagi a dat o pasă de geniu înseamnă... multe alte lucruri, dar în niciun caz că sportivul respectiv are ceva în comun cu noțiunea respectivă, folosită prea des și demonetizată. Și nici la modă nu mai este... :)