Cerul de deasupra și cerul de sub pământ

Merg cu mașina și mă gândesc la o necunoscută pe care am văzut-o traversând pe la zebră și care mi-a zâmbit.
 Mașina ridică botul, arogantă, și începe să urce, să urce...
Alerg acum pe o nevăzută autostradă cerească, comenzile nu mă mai ascultă, volanul mi se lungește în mâini și reușesc să sar, în ultimul moment,  din vehicul. Aterizez lin pe trotuarul pufos.
O iau la picior către serviciu,  sunt deja în întârziere, necunoscuta nu-mi iese din minte, iar trupul îmi este mult prea ușor și trebuie să mă țin de arbuști și de semafoare pentru a nu mă înălța precum un balon umplut cu heliu. Degetele îmi alunecă pe un platan și mă trezesc din nou zburând, ca o pagină smulsă de vânt dintr-un manuscris aruncat la coșul de gunoi. Nu reușesc să cobor decât cu o antenă tv în brațe.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

Alteori, cerul e o cască soldățească, din oțel german, cu orizonturile stinse și cu sudoarea spaimei picurând din zenit. Împing din greu, aruncând din calea mea case, scuaruri și autobuze. Casca devine din ce în ce mai largă, fugind către zările cenușii.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

P. S. Computerul meu dă semne că nu mai vrea să funcționeze. Dacă voi lipsi o vreme înseamnă că sunt cu el la reparat.