În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau leneșe, către nicăieri.
Nimic nu avea nici început, nici sfârșit.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și i-a tăiat picioarele cu toporul.
Băiatul citea zilnic, în cimitir, printre liliecii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase.
Vecinul din față, roșu și buhăit, dormea până târziu, la ora zece, și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
În spatele casei în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea, de asemenea, tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis moșneagului iubitor de tigve și sfârleze :
- Dă-mi și mie nițică apă, să beau !
- Da' bună ziua nu știi să zici ? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Du-te de aici și cere apă în altă parte !
- Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să mă port mai cuviincios. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
Stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce omul și-a revenit, o oală de pământ plină cu apă și așezată pe patul de lemn de la poarta sa îl aștepta în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
22 de comentarii:
simpla si frumoasa poveste...
degeaba faci ceva din teama... daca nu e din suflet...e degeaba...cum spuneam...
neaşteptat final, după lentoarea amăgitoare de la început. eşti tare, şerbane!
un mic amendament la spusele lui george geacar - serban e tare BUN. adica e ca vinul bun turnat in pahare mici.
dar cred ca am mai zis-o, in alta forma, de cateva ori :)
Sunt sigura ca nu ai vrut sa verifici memoria celor care ti-au citit romanul dar eu cred ca scena asta, usor modificata, este si in roman.E in sine o parabola exceptionala.cat desprte arta naratiunii, au dreptate ceilalti comentatori.Bine strunita.O alta morala in afara de aceea evidenta ar fi, dupa parerea mea, ca ne lsama furat de forma si piedem esenta.Dorind sa dovedeasca respectul fata de necesitatea politetii, batranul iubitor de sfarleze a omis sa respecte viata si mai mult, pe Dumnezeu.
...fiind și bun si tare bun turnat în pahare mici, ba mai scriind și din suflet, fiindcă acolo are un alt înger care îi face răcoare vara si cald iarna, ca sa îl vadă pe Dumnezeu, înainte ca acesta sa greşasca, nedând Buna ziua!, este şi mai bun că face împărtăşanii de bucăţi de suflet aşa, ca şi când ar merge pe drum şi-ar tăia coceni şi ar sta de vorbă şi ar fi ascultat, fiindcă toţi erau pregătiţi să-l asculte, iar dacă n-ar fi vorbit, toţi ar fi zis:Ce e dom'le cu Şerban Tomşa? Că doar s-a întâlnit cu omul care l-a văzut pe Dumnezeu şi are har, de ce nu ne împarte şi nouă?
Când Dumnezeu a cerut puţină apa, noi eram ocupaţi cu secatul izvorului...
Frumos mai grăieşti dumneata, domnule Tomşa!
Pandhora,
toți oamenii conflictuali nu au credință. ( Nu mă refer la prietenii de pe net ! ) Dacă îi întinzi cuiva mâna, iar el mârâie și de duce pe urmă și își face rugăciunea, nu e în regulă...
George,
mulțumesc. Dacă spui tu, musai să fie adevărat...
Panta,
trebuie să găsim și butoaiele pe undeva. :)
Maria,
da reiau un episod. E mai aproape de realitate în roman. Aici l-am modificat mai mult. Important e că a existat un bătrân iubitor de sfârleze și iepuri împăiați și că el a refuzat să dea apă uni străin foarte în vârstă. E adevărat și că vecinul a crezut că trecătorul e Dumnezeu. Dar necunoscutul n-a spus niciodată că ar fi El...
Ionel Muscalu,
verva Dvs inefabilă e reconfortantă și îmi readuce pofta de a trăi și de a scrie.
E ca o șampanie bună.
Poate că o vom bea odată și odată...
Aris,
mulțumesc. :)
Și eu sunt dezolat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru...
Noa serbus. No comment. E temă de reflectat.
Îmi place povestea. Un Dumnezeu care îşi recunoaşte lipsa de bună-cuviinţă scărpinându-se în cap şi menţionându-şi mândru statutul de suveran căruia i se încuviinţează greşelile. Şi tocmai aşa îmi pare mai puţin departe de omul negricios şi de colecţionarul de iepuri.
Uite că nu m-am gândit niciodată că ar putea trăi printre noi...Dar oare e suficient doar să aștepte?
Abbilbal,
regret atât de mult că nu locuiesc mai aproape de tine...
Irina Alexandra,
îți mulțumesc.
Dumnezeul meu se plimbă noaptea pe malul râului și ascultă bufnițele care numără, în beznă, pietrele de râu...
Septembrie,
El e printre noi. Uneori stăm împreună la o cafea , flecărim despre vreme, El se ridică și pleacă grăbit, are mereu treabă, iar noi uităm totdeauna să-l întrebăm de ce a venit în vizită...
Noa serbus.
@Şerban Tomşa
Dumnezeul meu se plimbă noaptea pe malul râului și ascultă bufnițele care numără, în beznă, pietrele de râu...
Ce mult ne asemănăm. Eu mă plimb alturi de El pe digul de la Mureş şi Ampoi.
PS. Distanţele se scurtează când Dumnezeu vrea.
Abbilbal,
te invidiez. :)
Poate că distanțele vor dispărea...
Frumoasa istorisire! Exprimarea si limbajul de nota 10~!
Sebastiana,
mulțumesc, te mai aștept.
Cu drag.
Trimiteți un comentariu