O fetiță a fost abandonată de mama ei într-un cimitir.
Îmi pare rău că mă repet, dar cred că li se cuvine cea mai aspră pedeapsă celor care ucid animale și își abuzează ori abandonează copiii. Animalele și copiii sunt ființe fragile, fără apărare.
Am văzut că pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftează deseori. Când vor să ceară ceva, își ridică spinarea și codița a umilință și te privesc cu ochi rugători.
N-am fost niciodată absurd sau acru cu cei mici, dar în tinerețe practicam o exigență care îmi pare astăzi deplasată. Când mi s-a născut fata, am văzut cum suferă și cum plâng copiii. Dacă nu au nicio speranță că vor fi salvați de cineva de la o pedeapsă care lor li se pare nedreaptă, plâng cu căciulița în mână. Fetița găsită în cimitir plângea cu fesulețul ținut strâns în mânuțele-i înghețate de frig.
Din momentul când am avut revelația faptului că orice copil are nevoie de ajutorul nostru, am devenit alt om și alt profesor. Îi înțeleg și îi iubesc pe toți copiii, indiferent dacă ei învață sau nu, dacă sunt cuminți ori mai zburdalnici.
32 de comentarii:
Nimic n-ar trebui să ne impresioneze, drumul sau ideea trebuie să treacă neabătută, prin asta ne dovedim că nu ne lăsăm înşelaţi, pentru că orice abatere, fie morală, fie educaţională, va face asta.
În final cădem pradă mass-mediei -oare nu doreşte ea asta? şi atunci toate idealurile noastre, formele prin care putem crea cad pradă acestei relativităţi a ştirilor; cazul nu este singurul, lumea nu se sfârşeşte, reporterul va găsi cu microfonul atârnat de curea alt eveniment, în faţa lui un cameraman îşi va exersa din nou zooming-ul...
Să nu mă înţelegeţi greşit, dar abaterea atenţei este metoda prin care reuşim să nu-i vedem pe cei apropiaţi: am şi eu copii, mulţi, ce fac dacă împrăştii munca mea, puţinul meu, la cei mai mulţi de mii de ori ca mine.
M-am despărţit de ideea de creştin atunci când am citit prea mult despre ei!
P.S. Iartă-mi cinismul, abia are loc pentru mine!
Să ști că mai poți plânge într-un fel...în gând...de teamă...E atât de delicat și de trist...
Scorchfield,
știu că ai dreptate...
Adevărul adevărat este că în artă nu trebuie să ai milă, iar în viață - foarte puțină și aceasta să nu se vadă deloc...
Septembrie,
e foarte frumos ce îmi scrii. Mulțumesc...
Cand spui copil te referi cred la "copil" in sensul clasic al termenului...Pana cand este un baiat sau o fata, copil?Din pacate, prea multe elemnte in jurul nostru se grabesc sa distruga copilaria sub pretextul a tot felul de principii pedagogice.Uneori viata distruge acest miracol, ii maturizeaza, ii invata gustul amar al maturitatii.Ei nu stiu ce pierd, se lasa dusi de curiozitate, alteori, de vevoie in alt univers, al maturitatii, care li se pare fascinant, dar nu stiu ce capcane ascunde.
Scorchfield,Serban Tomsa
am citit cu atentie ce ati scris aici domniile voastre...gandind cu luciditate si pragmatism probabil ca acesta este adevarul...
dar atunci cand simti si te doare sufletul pentru acel suflet lasat la voia intamplarii...e greu sa mai ramai lucid...eu una recunosc ca nu...
practicantii de reiki sustin ca nu trbuie sa schimbi karma nimanui ajutandu-l...trebuie sa gaseasca singur solutiile iesirii din impas...
dar poate ca aceasta este karma unora...sa ajute...si atunci?
ce este de facut?
Imaginea copilei, care plânge cu fesuleţul în mână, ar trebui făcută icoană şi aşezată în Parlament. Să nu uite indivizii aceia de ce sunt trimişi acolo si pe cine reprezintă.
am citit aseara textul. singurul lucru care nu-mi place in bunatatea dvs. naiva si blanda e ca puneti pe locul 1 animalele si apoi copiii sau oamenii. ori asta mi se pare o dovada de mare egoism. am vazut si alte persoane care respectau mai mult cainii de lupta si dormeau cu ei in pat si mancau cu ei la masa ca oamenii sunt rai.
dar
ati descris-o pe fetita din cimitir 'plangand cu caciulita in mana' sfasietor. pacat ca undeva, compasiunea se estompeaza fiind repede confundata cu mila cersita a unei pisici jegoase :)
scuze.
si inca un lucru:
oricat de mult i-ati iubi pe toti copiii de la scoala la fel(?) ei nu va vor raspunde niciodata la fel. poate unul, doi. nu spuneti ca n-asteptati sentimente inapoi, nu cred.
Maria,
e o întrebare tulburătoare. Ideea de copil e sensibil modificată astăzi...
Pandhora,
visul meu dintotdeauna a fost să scriu un alt Veac de singurătate, dar dacă aș avea de ales între a scrie capodopera și a salva o pisică sau un câine, aș alege, fără ezitare, animalul. Nu mai vorbesc de copii...
Aris,
da, sunt lucruri care sunt peste orice principiu ori considerație de ordin estetic, moral ori psihologic : ni se re revelă ca fiind fundamentale pentru a ne asigura accesul la ideea de om...
Lola,
nu sunt deloc naiv și blând. Dimpotrivă, sunt foarte al dracului. M-am confruntat cu cei mai duri bătăuși și nu m-am făcut de rușine.
Treaba e că speculezi prea mult și cauți nod în papură. Nu pun animalele mai presus de copii : opinez doar că trebuie să le tratăm oarecum de pe picior de egalitate cu oamenii. Nu trebuie să le mai torturăm, să le omorâm, să le tranșăm, să le mâncăm... Animalele chiar nu au niciun fel de apărare. Faptul că am pomenit întâi viețuitoarele nu are nicio relevanță. De asemenea, să tragi concluzia că aș fi egoist e o eroare mare. Ar fi trebuit să o întrebi pe fiică-mea cât de mult mă gândesc la mine însumi... De ce simți nevoia să pui nițel venin în tot ce afirmi ?
Eu sunt de acord cu ceea ce a scris Iolablau, amar cum o fi, toxic chiar, prefer veninul decât mierea zaharisită din mass-media.
Mi-a plăcut povestea "Ca sarea-n bucate" şi "Capra cu trei iezi" nu ultimele mandoline din marele film "Titanic".
inteleg perfect ce spuneti si de ce simtiti ce simti...
mereu spun si o repet celor din jurul meu si nu numai...daca tot nu poti fi bun...macar incearca sa nu fii rau...
cat de greu poate sa fie ??
Scorchfield,
confundăm lucrurile. Și mie îmi place veninul, dar numai dacă servește esteticului. Dacă nu... Aspectele legate de copii și de animale sunt niște fapte de viață, nu niște opere de artă.
Și, pe urmă, nu poți trage niște concluzii și generaliza, pornind de la un amănunt nesemnificativ.
Pandhora,
da, totul e să încercăm să fim buni...
eu sunt sincera. scriu ce gandesc. mi-am cerut scuze pentru venin, recititi cu atentie. si da, asta cred. nu va judec, nu va acuz, doar am constatat. detetest 'zahariselile', felicitatul de complezenta, asa cum scrie scorchfield. sunt antipatica dar nu ma intereseaza. cand mi-a placut ceva la dvs., v-am zis. cand mi-au sarit in ochi animalele si pisicile desi textul trebuia centrat pe durerea fetitei pe care ati surprins-o excelent...
eu nu raspund la critice astfel:)
imi cer scuze iar si promit sa nu mai calc pe blogul asta. e mai corect.
M-a atins la suflet ce-ai scris, mai era un pic si aveam sa plang.
Lola,
ce facem acum ? Ne apucăm la ceartă ? Sau altceva mai bun nu avem de făcut ?
Și eu sunt sincer când laud pe cineva. E adevărat că mă abțin să-mi spun părerea când nu-mi place un lucru. nu-mi plac, de pildă, nici dulcegăriile în literatură. ( Nici în textele mele, atunci când asemenea tonuri se strcoară. )Iar alternativa la firitiseli nu este datul cu bâta. Noi vorbeam însă despre niște fapte cutremurătoare de viață !
Nu te-am contrat pentru ideea cu pisică jigărită, ci pentru că mă faci egoist și nu mai știu cum. ( Noi ne coborâm mai jos decât animalele, din moment ce ne aruncăm copiii. Fata aia era tratată mai rău decât o jivină. )Am fost, cum spui tu, sincer. Sigur că sinceritatea nu garantează valoarea unor idei și nu trebuie să ne facă să ne mușcăm unul pe altul. Dar de ce să nu-i lăsăm și pe ceilalți să fie sinceri ?
Nu vreau să mă contrazic cu tine și nu înțeleg pentru ce te-ai supărat...
Catwalk,
sunt lucruri care ne blochează umorul, inteligența și orice fel de idee, trezind în noi, ca un clopot străvechi, impulsul de a fi solidari cu cei aflați în suferință...
Eu cred ca ar trebuisa alegi scrierea cartii deoarece acea carte ar putea salva oameni din multe puncte de vedere...E absurd sa cred ca ai pus pe picior de egalitate fetita si pisicile...Asta se poate intelege?Nu as fi indraznit sa-mi imaguinez asa ceva, mai alse de cand cineva foarte drag mie a avut o boala grava din cauza unei pisici.Intamplarea este emotionanta, nu e deloc dulceaga, valabiola ca fapt litear si extraliterar si ma intreb cei ce sunt impresionati, sunt impresionati de opera de arta sau de adevarul din spatele ei, artistii sau filantropii sunt emotionati si li se activeaza gena bunatatii si altruismului?La inceput cand mi-am deschis blogul si comentam diverse texte o faceam ca la cenaclu, nu spuneam cuvinte dragute, nu inteleageam de ce la mine nu prea comentau acele persoane pe care eu le criticam fara rost.Acum regret.Nu i-am facut pe ei scriitori, mi-am castigat antipatii iar eu mi-am pierdut, atunci, timpul. (apropos de a-i menaja pe cei carora le adresam comentarii)
eu nu m-am suparat, sunt mai 'guraliva' si impulsiva. credeam ca dvs. v-ati suparat iremediabil. am gresit ca am zis 'egoist', intr-adevar e prea mult...
toata chestia a fost ca mi s-a parut ca iubiti mai mult animalutele, m-am inselat. nu ma cert si sper ca data viitoare sa fiu mai atenta la cuvinte iar dvs. sa nu bagati in seama toate prostiile.
si sigur ca daca ma mai primiti, chiar si cu micile mele 'toxine' in comentarii, mai vin. cu mare drag.
Maria,
nu am pus fetița și pisica pe același plan decât din perspectiva suferinței...
Dar acord animalelor multe, multe drepturi.
Dacă pot renunța la o capodoperă pentru o pisică, s-ar putea să pot scrie capodopera odată și odată...
Lola,
cum să mă supăr pe tine ?
Tu ești foarte inteligentă, ai idei pătrunzătoare și îmi face plăcere să te citesc. În ceea ce privește polemicile pe care le inițiezi, e foarte bine, fiindcă mai animăm discuțiile ! :)
Nici când am scris primul răspuns nu am fost încruntat sau îmbufnat. :)
Poate ca deja ai scris o capodopera, desi toti vrem de la un moment la altul sa ne autodepasim...Si unii dintre noi mai vrem daca nu scriem macar sa traim capodopera, nu cred ca e posbil si una si alta.mai este si cazul genaral, cel mai des intalnit, nici nu traiesti, nici nu creezi capodopera sau mai grav, nu costientizezi ca esti macar o umbra dintr-o capodopera...
Serban,
am predat si eu, ca suplinitor, vreo 3 ani. As avea multe de povestit, dar una dintre intamplari e legata de un baietel dintr-a 6-a care nu facea niciodata ce ii spuneam. Ii sclipeau ochii de rautate si bucurie cand nu facea precum intreaga clasa - nu voia si basta!. Se intampla cand am "facut" pe proful de sport un trimestru - nu era alt post. :)
L-am luat pe asta mic si revoltat si l-am pus in poarta de fotbal sa apere suturile mele. Cand s-a simtit bagat in seama, ba mai mult, cel mai bagat in seama de omul care "ordona" clasei ce sa faca, incruntarea i-a disparut si a depus un efort considerabil pentru varsta lui sa apere poarta.
In cele mai multe cazuri e doar o chestiune de abordare a copilului. Pana si cei mai duri au o fărâmă de bunătate care poate fi speculată.
La peste 20 de ani de atunci, si acum unii dintre copii, cu copiii lor de mana, ma saluta cu respect pin orasul meu natal.
Culmea: respectul, in majoritatea cazurilor, vine de la cei pe care ii trageam usor de urechi si le dadeam note mici, ei fiind niste "panarame" la invatatura.
Liviu,
ai pefectă dreptate.
Recent însă am avut revelația că dramul de omenie care ar trebui să existe și să încolțească în sufletele copiilor, ca niște semințe magice, nu mai există. Școala trebuie să fie reformată de urgență, dar împreună cu familia, societatea și toate celelalte. E necesar să înființăm universități speciale pentru profesori, cu o solidă pregătire psihologică, precum în Finlanda...
Maria,
iartă-mă, iar n-am văzut ordinea...
În sfrșit, am terminat cu romanul și nu voi mai avea nicio scuză de acum încolo.
Tu ai totdeauna dreptate și spui totul atât de frumos. E adevărat nu putem să trăim și, în același timp, să scriem capodopera .. Unii o scriu, alții se bucură de ea. Dar totdeauna trebuie să plătim un preț pentru reușitele noastre ?
Chiar nu conteaza ordinea, nu sunt atenta la asemenea detalii.Multumesc, chiar asa?Mi-a intrat in sange sa vorbesc..."frumos" asta e naturelul meu, ca sa zic asa, si nu-mi place, vreau sa ma lepad de cultura si memoria cartilor care imi ingreuneaza existenta (mai bine -zis, mi-au ingreunat-o) ca de acum incolo...nu stiu, mai exista viata dupa 50 de ani?Sau traim doar prin vietile altora?(cel putin in Romania, asa se zice ca femeile sunt terminate dupa 45 de ani chiar si fizic si intelectual).Iar despre acel pret:eu cred ca unii nu pot scrie despre lucruri fericite, reusite etc.Literatura se naste din suferinta, absolut, asta e convingerea mea.Nu am verificat ideea inversa.Exista si exceptii, confirmate de istoria literaturii.
Maria,
vorbirea ta „frumoasă” este și foarte expresivă. :)
trecerea timpului mă îndurerează și pe mine. Dar cred că putem trăi în continuare. :)
Nu exista justificari pentru aceste persoane care isi abandoneaza copilasii! Nu au suflet inseamna!
Sebastiana,
da, e un lucru de neiertat...
Trimiteți un comentariu