Fotbal dintr-o altă viață

Pe vremea aceea locuiam cu chirie la un moș înalt și surd, în centrul Bolintinului. Bătrânul era mereu înfofolit cu mai multe rânduri de haine ( un șifonier întreg ! ), de teama răcelilor care se țineau scai de el. De aceea părea un munte de om. Dar gazda mea toate temeiurile să se ferească de boli, fiindcă prin casă trăgea curentul ca într-o gară cu geamurile sparte, iar el suferise douăsprezece intervenții chirurgicale, localizate de la degetele mâinii stângi până la urechile care îl lăsaseră cu totul.  Bătrâna provenea de prin Ardeal, gătea tot timpul și fredona arii din opere. Când treceam pe lângă ea, un imperceptibil parful de livadă cu pruni mă învăluia pe neașteptate. Amândoi făceau parte dintr-o sectă religioasă și datorită lor am citit Biblia. Nu mințeau și vorbeau în dialect.
- De unde veniți ? i-am întrebat într-o zi.
- Am fostără la un mort, mi-a zis unul dintre ei.
Țineau toate canoanele religioase, mai puțin posturile.
 Dacă mă striga vreun băiat la poartă, ieșea moșul. Îl instruiam să spună că nu sunt acasă, pentru că aveam mult de învățat și de citit, timpul nu-mi ajungea nici atunci, iar colegii de liceu speculau cu nerușinare bruma mea de talent literar, întrecându-se în a-mi solicita poezii pentru fetele de care erau îndrăgostiți. Unii intrau, alții plecau.
Cum ziceam, bătrânul îl întâmpina pe musafir.
- Ce dorești dumneata ? întreba proprietarul casei.
- ÎL CAUT PE GIGI, urla băiatul apropiindu-și gura de urechile celui care îl întâmpinase.
( Am purtat, de-a lungul deceniilor, multe nume : în locurile natale sunt Gigi, în anumite cercuri - Șerban, în căminele studențești - Bill, iar ungurii, prietenii mei, mi-au spus totdeauna Janos. )
- Uite ce e, spunea moș Ghiță. Gigel m-a rugat să te mint că nu e acasă. Dar eu sunt om bătrân și pocăit și îți spun drept : e acasă, dar nu are timp de dumneata.
- I-auzi, al dracu, zicea vizitatorul. Mă dă afară ! O fi scriind vreo epopee...
Atunci scoteam capul pe ușă îi spuneam să intre, explicându-i că pocăitul nu a înțeles bine.
Totuși, moș Ghiță le mai înflorea uneori. Era câte o fată din cămin, care venea să...învețe la mine. În căminul amenajat în fosta casă a lui Dimitrie Bolintineanu ( se afla în spatele liceului, dar a fost dărâmată) era mereu gălăgie și dezordine, iar șobolanii alergau peste paturile și mesele elevelor. Aveam și eu legiuni întregi de șoareci care cutreierau ungherele odăii, dar nu erau așa de periculoși. În camera mea fusese pe vremuri tejgheaua unei prăvălii, iar ușa, prevăzută cu oblon, dădea direct afară, în curtea plină de peri și cireși, din care bătrâna făcea sute de borcane de gem. Iarna îmi îngheța apa în găleată și dimineața trebuia să o sparg cu pumnul, ca să mă pot spăla pe ochi...
Fata venea, se punea cuminte la măsuța mea, iar eu mă apucam să învăț , la rândul meu, așezat pe pat. De cele mai multe ori, ușa rămânea deschisă. După câteva ore, frumoasa pleca și îmi mulțumea pentru ospitalitate și înțelegere. Cât timp studia vizitatoarea mea, moșul dădea neîncetat ocol prin curte și pe la ferestre, ca o găină care avea ou. Își vâra capul pe ușă, se uita și pe geam, în sfârșit, se agita continuu. Locuiam chiar în spatele cizmăriei de odinioară și moșul se ducea la cizmar, de unde venea în fugă și ne întrerupea din efectuarea lecțiilor.
- Gigele, îmbracă-te și du-te la școală, că s-a făcut ora unu.
Nu știu ce era în capul lui, dar eu eram îmbrăcat, iar ceasul cizmarului părea de fiecare dată că o ia cu trei ore înainte. Treaba cu ceasul o făcea și când eram singur. Ei, bine, când venea tatăl meu, pocăitul ăla cinstit îl lua de-o parte pe părintele meu și îi șușotea ceva la ureche.
- Ce-ți spunea moșul ? îl întrebam pe tata.
- Zicea că ești cuminte, dat câteodată vin fete pe la tine, te încui cu ele în cameră și nu mai răspunzi când te strigă el !
Făceam o foame crâncenă și asta avea să mă ducă la prima depresie majoră pe care am suferit-o. Proviziile mi se terminau mmarțea ori miercurea, iar până sâmbăta nu mai mâncam nimic sau doar câte un ou crud pe zi. Motanul gazdei nu se atingea de șoarecii care încingeau adevărate hore ale bucuriei pe sub patul meu, dar îmi fura și el din alimente. Uneori, gazdele se milostiveau și îmi aduceau câte ceva din ce gătise bătrâna. O făceau seara, când eram ieșit la plimbare. Intrau cu farfuriile, se împiedicau de vreo carte rămasă pe jos, iar la întoarcere, aveam ăplăcerea să gust feluri de mâncare nemaivăzute : Faulkner în sos alb, Dostoievski cu mujdei și piure de cartofi, cu o copertă de Cehov.
Ca toți băieții din liceu, eram îndrăgostit de o fată care se mutase la noi prin anul al treilea, după ce fusese la o școală din București. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas mic și obraznic a cărui imagine m-a urmărit fix un sfert de veac. De aceea cred că Márquez este un scriitor foarte realist în Dragoste în vremea holerei. Sentimentele pentru cineva pot dura toată viața. Eram bolnav de fata aceea, căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul și mă întrenam la greu acasă, în condiții de înfometare extremă, pentru a fi primul la sport și pentru a-i face ei impresie bună. La învățătură, oricum, nu se compara nimeni cu mine. Aveam și aureola unui poet talentat, care era publicat în Luceafărul.
Chiar dacă pierdeam nopțile cu cititul, am fost mereu primul la viteză, exerciții de forță și sărituri. La rezistență ieșeam al treilea, fiindcă nu aveam timp să mă pregătesc și pentru proba asta... De asemenea, la fotbal înscriam cele mai multe goluri. Un rival de la clasa vecină, poet el însuși, ținea clasamentul la zi al golgeterilor, căci înscria și el cu nemiluita, dar era un băiat corect și consemna faptul că se afla tot timpul cu dou-trei goluri în urma mea. Atuurile mele erau viteza și șuturile foarte bine plasate. Aveam un coleg foarte talentat la fotbal, M., dar era și cotonogar renumit. La un contact de mare violență, l-a trântit pe beton pe un prieten și i-a luxat piciorul stâng. Nu mai pun la socoteală echipamentul distrus. Deși sunt Balanță, n-am reușit niciodată să fiu o ființă echilibrată și am trăit toată viața numai pe extreme. Îmi aduc aminte că peste câțiva ni,  într-o zi când beam bere la Monte Carlo, în Cișmigiu,  Ion Stratan și Marin Preda ( nepotul celebrului scriiror ) se minunau de aliajul oximoronic din care sunt clădit. Când amicul meu a fost zdrobit de M., am considerat că trebuie să-mi iau în serios rolul de dur. La fiecare duel cu M, îl rupeam, pur și simplu. Baresi, Bumbescu și  Gennaro Gattuso s-au comportat ca niște miei pe teren, în comparație cu ce făceam eu când jucam împotriva lui M. Adversarul meu era un tip puternic, rapid, mai mobil parcă decât mine și un bătăuș de prima mână, dar îmi luase frica în urma unui conflict când îl doborâsem cu un croșeu direct în bărbie. Până la urmă, M. și-a luat măsuri de precauție. De obicei venea de la toaletă ( unde „băga” în fiecare pauză două țigări, una după alta ) după ce noi făceam alegerile pentru cele două echipe.
- Ia zi, bă, întreba el pe câte un coleg, sunt cu Gigi în echipă ?
- Nu.
- Atunci nu mai joc.
- De ce ?
- Cum de ce ? Sau tu n-ai văzut ? Vrei să mă omoare tâmpitu'-ăla ?
Și așa se făcea că devenenisem coechipieri în toate meciurile și spulberam echipele adverse. M. avea calități deosebite, reluând cu dexteritate mingile pe care i le ofeream cu generozitate. Când nu puteam să alerg, jucam reras și îi puneam niște pase care i-ar face invidioși pe mulți jucători mari de azi. M. a ajuns și el golgeter...
Într-o zi jucam pe terenul mare. Eram vârf, dar capacitatea mea de efort era limitată, pentru că petrecusem noaptea cu romanul Lumină de august de William Faulkner, recent apărut la Univers. La un moment dat, după un atac, am rămas în careul advers ( nu respectam regula ofsaidului ) și am intrat în vorbă cu portarul. Cum coechipierii noștri se luptau cu îndârjire în jumătatea cealaltă și dădeau semne că nu se vor apropia curând, am sărit amândoi gardul, ne-am urcat într-un cais, ne-am aprovizionat cu fructe și, la întoarcere, ne-am tolănit în iarba deasă de lângă poartă și am început să flecărim. Portarul și-a aprins o țigară. După vreo douăzeci de minute, am auzit strigăte și i-am văzut pe băieți că se apropiau vijelios de poartă. Ne-am ridicat în picioare, iar portarul și-a păstrat țigara între buze. Un băiat a învăluit rapid pe dreapta, a centrat, iar eu am pus latul și am reluat imparabil sub bară. Portarul a rămas încremenit, cu ochii la mine și cu mâinile în șolduri. Țigara continua să-i fumege, între dinți.
- Ce făcuși, mă ? m-a întrebat consternat, după ce a scuipat chiștocul. De un autogol aveam noi nevoie acum ?
- Ești nebun ? i-am zis și eu. Când ți-am dat eu de înțeles că fac parte din echipa ta ?
M-am gândit mai târziu că, dacă portarul mi-ar fi dat cumva el mingea, crezând că sunt de-al lui, n-aș fi introdus-o în plasă, chiar dacă aș fi fost în pericol să pierd meciul...
Chiar nu-mi dădusem seama că el mă considera coechipierul său.
Băiatul a deschis gura să mă înjure, a renunțat, a dat din mâini a lehamite și a aruncat mingea către centrul terenului, pentru a fi repusă în joc.
Mi-am amintit de toate acestea în timp ce priveam , la televizor, meciurile de vis pe care ni le oferă echipele din Occident. Plus Șahtior-ul lui Lucescu...