Am un adevărat cult pentru criticul literar și prozatorul Valeriu Cristea. Făcea parte din celebra echipă de cronicari de la România literară, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Îi admiram pe toți, dar pentru el aveam și multă afecțiune, deși nu-l cunoșteam decât din scris. Eram sigur că iubește cărțile altora mai mult decât pe ale sale. Probabil că aceasta ar trebui să fie condiția oricărui mare critic literar. Dincolo de eclatantul său talent literar, de finețea și profunzimea exegezelor sale, Valeriu Cristea citea cu interes și onestitate toate cărțile. Și scria despre ele cu o perfectă independență de spirit. Am impresia că astăzi scriitorii nu se citesc între ei decât dacă sunt prieteni. Sunt, desigur, și excepții.
Prin 1992, mă duceam către Facultatea de Litere, să mă întâlnesc cu îndrumătorul lucrării mele de grad, Eugen Simion. Mă deplasam dinspre Unirii către Universitate și era o vreme urâtă, ploua și ningea în același timp. Mergeam cu capul în pământ, aveam o figură sictirită, strângeam din dinți, înjuram și călcam prin zloată, întrebându-mă dacă de data aceea îl voi găsi pe Simion. Aproape de metrou, mi-am ridicat capul și am încremenit. Venind din sens invers, un bărbat frumos mă privea cu îngrijorare. Era chipul inconfundabil, luminos și trist, al lui Valeriu Cristea. Așa cred. Așa îmi place să cred. Am intuit fulgerător că el vedea nemulțumire și furie pe chipul meu. Îi citisem toate cărțile și știam că nu suporta răutatea. Într-o fracțiune de secundă, privirea lui m-a făcut să-mi schimb expresia feței. Am încercat să arăt ca un om bun și am zâmbit.
Astăzi, când scriu, mă gândesc și la Valeriu Cristea. De fapt, în primul rând la el. Dacă ar fi trăit și ar fi scris acum, poate că și eu aș fi fost un alt tip de scriitor.
12 comentarii:
Cam in aceeasi perioada, aprox.imi cautam si eu indrumator pentru lucararea de grad.(L-am gasit, a fost domnul Negrici).Daca intamplator eu te-as fi intalnit atunci pe tine din sens invers...poate nu as mai fi scris deloc sau as fi scris mai repede.Prima mea carte, de fapt, carticica de poeme,(Insomnii molipsitoare) a aparut in 1994...Insomniile nu-mi dau pace nici acum.(Apropos, ti-am scris un comentariu la care nu ai raspuns.Chiar asa de prost este?)
:)
Cred că citind acest text, Valeriu Cristea zâmbeşte din celelsta-i reşedinţă.
Frumos!
Maria,
m-aș fi bucurat mult dacă te-aș fi întâlnit. :) Și am și eu insomnii îngrozitoare cam de când eram elev în clasa a VII-a. Acum zece ani am avut o perioadă de câteva luni în care n-am dormit o secundă.
Ți-am răspuns acum și la cealaltă postare, am confundat niște comentarii, fiindcă nu m-am simțit prea bine.
Blue,
m-aș bucura mult dacă aș ști că l-am făcut pe Valeriu Cristea să zâmbească. :)
Eu cred că da.
:)
Dacă nu, atunci domnia ta primeşte - e drept!- o slabă compensaţie: zâmbetul meu. E mai puţin valoros dar e sincer şi cu mare drag. Pentru că frumosul şi blândeţea acestor rânduri mi-a atins plăcut sufletul.
:)
De aia nu ne-am cunoscut atunci ci doar acum..pentru ca mergeai cu capul in pamant:) si nu exista niciun pic de rautate in ochii tai...si ochii oglindesc sufletul!
Karina,
voi încerca să nu mai cobor niciodată privirea în pământ. :)
Şşşşş, să nu te "audă"!
:))
Blue,
Valeriu Cristea era un spirit prea evoluat ca să se supere. Așa că nu te teme !
Cred că eram la facultate în acea zi. În '92 încă îi eram studentă lui Eugen Simion. :)
Innuenda,
tu erai fata frumoasă care cobora scările dinspre Odobescu ? Erai șatenă, nu ? Vezi că ne-am întâlnit ? :)
Sinceră să fiu, nu-mi mai amintesc exact topografia amfiteatrelor, nici cursurile avute atunci. Dar trebuie că ne-am întâlnit unii cu alții în acea zi sau în alta. Și cine știe câte alte întâlniri astrale vor mai fi fost în timp ce noi mergeam cu ochii plecați! ;)
Trimiteți un comentariu