Alegerea lui Anteu

Uluiți de textelelui Márquez, niște curioși l-au întrebat cum poate să-și imagineze, în cărțile sale, întâmplări atât de captivante. Mirat el însuși de întrebare, columbianul a spus că nimic din ce relatează în romane nu este rodul imaginației. Totul s-a întâmplat, faptele sunt reale, iar el nu face decât să le povestească. Aș spune că situația este tipică pentru toți marii scriitori sud-americani, realist-magici ori realiști, pur și simplu. Poveștile vin, li se așează cuminți în palmă, iar ei le aștern pe hârtie, cu harul dat de Dumnezeu și abilitatea datorată lecturii și exercițiului neîntrerupt.
Situația lui Marin Preda este aceeași, deși teleormăneanul scrie în cu totul alt stil : tot ce se află în operele sale s-a petrecut mai întâi în realitate. Chiar și mașina care coase singură în liniștea unei amiezi de vară ! „ Ce mare brânză a făcut ăsta ? s-a mirat un consătean al lui Preda. A scris și el niște întâmplări petrecute pe ulița noastră ! ”
Aceștia sunt scriitorii fericiți. Și mă refer exclusiv la proză. Viața vine către ei și se supune, fără împotrivire, magiei scrisului.
Cu totul altceva este însă ca un autor să umple paginile mai mult din închipuire. Aș spune că, în mod paradoxal, el trebuie să inventeze și viața, și propria artă. Aceștia sunt marii chinuiți ai scrisului, cu toate că poveștile inventate de ei par deseori mai convingătoare decât narațiunile celor cărora istorisirile li se oferă ca niște femei îndrăgostite. La o adică, dacă ar fi să alegem între invazia de fluturi galbeni care însoțește un personaj al lui Márquez și descrierea bibliotecii lui Peter Kien, care ar părea mai apropiată de logica realului ? Știm că biblioteca sinologului conceput de Canetti n-a existat niciodată, pe când fluturii din Un veac de singurătate roiesc și acum pe undeva, pe la marginea junglei.
Romanele au un hinterland care le hrănește. Cele mai artificiale cărți au măcar câteva ferestre deschise către realitate. Mă gândeam cât de inspirat a fost  Dino Buzzati când a plăsmuit topos-ul din Deșertul tătarilor. Acum câteva luni am văzut însă câteva peisaje din Alpii Dolomiți : tabloul italianului era acolo, întreg și fascinant.
Naivi și însetați de prostești ierarhii, ne-am putea întreba care scriitori sunt mai mari ? Cei care scriu mai mult din închipuire, fixându-și întreaga atenție asupra artei lor,  sau ceilalți, care rearanjează lumea din jurul nostru după regulile unui joc de cuburi, având mai multă încredere în viață ? Aș spune că și unii, și alții, dar fiecare națiune își selectează marii creatori după arhetipuri existențiale și antropologice specifice.  Cultura noastră ne spune că Rebreanu și Preda sunt foarte mari, deși textele lui Paul Georgescu și ale altora sunt, ca expresivitate, joc literar și inventivitate, incomparabile. E clar că noi, românii, avem preferințe în direcția realismului, autenticului, veridicului. Refuzăm artificialul, imaginarul, fantasticul, așa cum, cu decenii în urmă, Călinescu elogia balzacianismul, în detrimentul proustianismului. Nu Mircea Eliade, ci Liviu Rebreanu. Nu Paul Georgescu, ci Marin Preda. Sigur, în principiu nu e nici rău, nici bine. E o alegere. Cu un an-doi în urmă citeam un articol care m-a lăsat visător. Autorul, un comentator cult și sigur pe el,  se îndoia de strategiile fantastice la care recursese un prozator. Și nu era corectat Mircea Eliade. Nici măcar eu ori Dan Stanca. Textul se referea la Gogol și, dacă mai țin bine minte, era vizată nuvela Nasul !  Comentatorul socotea că o soluție realistă ar fi fost benefică din punct de vedere artistic. Nu comentez această părere, fiindcă nu vreau să polemizez cu nimeni, dar pot spune că nu de tupeu sau de prost gust este vorba aici. Este o modalitate de a limita opțiunile unui scriitor căruia i-a ieșit, totuși, o capodoperă. Probabil că dacă ar fi fost scrisă dintr-o perspectivă mai pedestră, Nasul ar fi fost și mai....capodoperă. E limpede că pentru a judeca o carte ne trebuie mai mult decât instrucție și inteligență. E necesar, probabil, să ai un talent special pentru a fi un cititor avizat și a sesiza valoarea. Dar să fii critic literar ? În opinia mea, aceștia sunt creatori adevărați. Am fost totdeauna de părere că marii critici au avut și au un rol esențial în dinamica creației. Ei scriu cumva scenariul fenomenului literar și dau la iveală sinteze în care cărțile și autorii devin veritabile personaje. Ca prozator ori poet, un rol bine atribuit îți schimbă destinul. Studiile lui Lovinescu i-au pus în lumină pe Rebreanu, Camil, Holban, Papadat-Bengescu. Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu au impus în forță generația '60.  Unii dintre cei menționați au pus umărul și la afirmarea optzeciștilor. Autoritatea unor exegeți este binevenită. Dacă Daniel Cristea-Enache scrie astăzi favorabil despre un romancier,  de mâine acțiunile literare ale aceluia încep să crească spectaculos.
E curios însă că până în anii '80 ai secolului trecut,  autorii selectați de noi nu au avut un ecou puternic peste hotare.  ( O excepție notabilă : Rebreanu. )  În schimb, sud-americanii au cucerit planeta. Care să fie explicația ?