De aproape două săptămâni caut o cățelușă abandonată. O dădusem anul trecut, spre adopție, unor cunoscuți. S-a acomodat greu, a suferit enorm și, la un moment dat, a reușit să sape un tunel pe sub gard și să vină înapoi. În ciuda împotrivirii mele, soția a dus-o înapoi, fiindcă mai avem patru câini. Într-o duminică am aflat că noii stăpâni au aruncat năpăstuita ființă. M-am sculat imediat de la masă și am plecat după ea. Dar eram în întârziere cu vreo patru ore. Am răscolit râul cu toate tufișurile și ascunzătorile, am luat localitatea la puricat, trecând prin haite de lătrători și am explorat zece kilometri de câmpie, până la o localitate învecinată. Totul a fost în zadar. Dacă ar fi fost aruncată unde mi s-a spus, ar fi trebuit să vină singură înapoi. Dar parcă a intrat în pământ.
Acum mă stăpânește groaznica bănuială că a fost ucisă și sunt neconsolat că n-am reușit s-o salvez. M-am îmbolnăvit, pur și simplu. Nu suport să văd animale suferind și nu tolerez acte de cruzime îndreptate împotriva acestora : consider necuvântătoarele niște copii lipsiți de apărare.
După aproape două luni de bursă postdoctorală la Paris (oferită de Uniunea Europeană și de Academia Română ), Daniel Cristea-Enache trage niște concluzii ( în Observator cultural, nr.593, din 23.09.2011 ) care ne lasă visători : „ M-a frapat, apoi, nu numai respectarea regulilor, ci și respectul, în general. Sînt respectați bătrînii și copiii, mutilații de război și femeile însărcinate, cetățenii de culoare și cetățenii albi, francezul din tată-n fiu și vizitatorul din Extremul Orient. Toți îi respectă pe toți, în virtutea unui contract social ce integrează diferențele. Îți e respectată viața privată; îți este respectată munca pe care o faci, indiferent care ar fi ea; îți sînt respectate drepturile; îți e respectată intimitatea; liniștea; cei douăzeci de centimetri în care vrei să respiri. Într-o țară al cărei nume nu vreau să-l dau, te simți ne-respectat și agresat la tot pasul; și nu înțelegi de ce oameni pe care nu-i cunoști se freacă de tine, pe stradă, cu o energie demnă de o cauză mai bună.” ( Experiența franceză )
În schimb, n-am greși dacă am afirma că noi, românii, depășim în cruzime cele mai feroce animale și ne ridicăm nesimțirea la cote încă neatinse de umanitatea de afară. Am asistat la măcelărirea cailor din Pădurea Letea. Am văzut, la televizor, cum se purta cu un student un profesor universitar care este și Avocat al Poporului. Toți am fost martorii unui fapt cutremurător : o femeie și-a lăsat copilul să moară de depresie, în timp ce ea își vedea liniștită de treburi, pe alte meleaguri. Dacă ne apropiem mai mult de cineva, primim o flegmă în ochi. Când ieșim pe stradă, suntem cu ochii în patru ca nu cumva să luăm vreo măciucă în cap ori să fim buzunăriți. E drept că mare lucru n-am mai avea de pierdut !
Peste cât timp vom putea rosti, despre valahi, cuvintele de laudă pe care le are Daniel Cristea-Enache la adresa francezilor ?
S-ar părea că niciodată.
11 comentarii:
Felicitari pentru articol...
Karina,
mulțumesc, dar sunt bolnav, nu mai sunt în stare de nimic. Îmi va reveni depresia dacă nu voi găsi cățelușa.
Marturisesc ca am citit textul asta fara sa fiu, cel putin la inceput, conectat la maxim. Abia spre final, ca sa zic asa, am ciulit urechile. Si, ca sa-l pot intelege cu toata obiectivitatea (probabil nu exagerat de multa) de care sint in stare, l-am mai citit o data, mai atent.
Am constatat cam multe lucruri discutabile care, coroborate, pot muta mortul in Academiei.
Trebuie sa spun clar, din start, ca nu suspectez nici cea mai palida intentie de manipulare, de "viciere de rezultat", din partea nimanui. Apoi, la fel de clar, ca sint de acord cu marea majoritate a ideilor expuse, chit ca decelez niste exagerari sau pledoarii pro-domo, firesti pina la un moment dat.
Pentru inceput, trebuie sa spun ca parerea lui Daniel Cristea-Enache despre Franta e cel putin edulcorata, daca nu chiar idilica. Sigur, nu musti mina care tocmai ti-a oferit gazduire pentru o bursă postdoctorală. Probabil, insa, ca am dreptul sa cred ca o parere mult, mult mai avizata (si substantial diferita!!) despre subiectul in chestiune am putea obtine de la foarte multi parizieni calcati tot mai des si tot mai apasat pe bombeu de hoarde de “vizitatori” (si nu ma refer aici doar la cei veniti din Romania, stii bine ce vreau sa spun) care le transforma somnul in cosmar, deplasarea prin unele cartiere in aventuri de risc maxim si chiar o banala plimbare prin zone selecte intr-o sursa de dezgust si greata. Si ce dovada mai buna vrei decit numarul consistent de simpatizanti (si votanti!!) ai lui Jean-Marie Le Pen? Cu parerile lor ce facem?
Ma grabesc sa adaug, pentru a nu fi inteles gresit, ca nu cred sa ajungem, vreodata, la nivelul de civilizatie sau macar civilitate al francezilor!!
Cit despre ceea ce vedem la noi, pe strada sau la TV, cred ca, de asemeni, trebuie sa fim un pic mai atenti la nuante.
Eu, unul, n-as fi de acord ca, din amintirile scolaresti ale lui Traian Basescu sau din performantele Robertei Anastase in cimpul atit de spinos al aritmeticii neeuclidiene, cineva sa concluzioneze cit drag de invatatura avem noi, romanii.
Sigur, de citiva ani incoace, fapte urite, reprobabile sau de-a dreptul abominabile, se inmultesc in fiecare zi. Parca, totusi, ele vin, in majoritate, din citeva directii, devenite clasice, asa ca generalizarile ramin discutabile.
Am lasat la urma o fraza care mi se pare importanta prin prisma prezentei citorva detalii, care incearca sa deplaseze perceptia intr-o anume directie, poate corecta, poate gresita.
“o femeie si-a lăsat copilul să moară de depresie, în timp ce ea își vedea linistită de treburi, pe alte meleaguri”
Nu cunosc toate amanuntele cazului. Orice poveste excesiv mediatizata imi provoaca o reactie de respingere atit de puternica, incit refuz cu indirjire sa mai aud cel mai mic detaliu. Te-as intreba, asadar – poate din necunoastere – de unde stii ca SI-A LASAT copilul sa moara? Stia exact in ce stare era copilul? Stia ca acesta va muri?
“isi vedea linistita de treburi” – spui tu. De unde stii tu cit era de linistita? Stii de ce a plecat din tara? Stii ca avea aici, in Romania, alternative, surse de venit, loc de munca?
Care ar fi fost viitorul fetitei daca mama ei n-ar fi plecat? Cersetoria? Prostitutia? Drogurile? Sigur, ai putea spune: orice, mai bine decit moartea! Dar stia, aceasta femeie, atunci cind a plecat, ce se va intimpla? A fost un risc asumat?
Aud ca, totusi, lasase fetita cu cineva – teoretic vorbind - de incredere.
Fara nicio indoiala, o mama care isi face copilul sa sufere, careia nu-i pasa de suferintele acestuia sau care nu face tot ce este omeneste posibil – si chiar un pic mai mult – pentru ca acestuia sa-i fie mai bine, este o mama CRIMINALA. Crezi, insa, ca sint in Romania atit de multe astfel de cazuri incit sa putem generaliza?
Nu ştiu dacă aţi văzut ce posta cvasi-simultan dl Teodorescu: http://voxpublica.realitatea.net/life/un-ciine-amarit-si-un-ciine-ars-de-dor-68657.html Nu ştiu dacă este vorba despre acelaşi câine. Coincidenţa ar fi prea mare...
Domnule Mihu,
nu citisem articolul lui Cristian Teodorescu și vă mulțumesc că mi l-ați semnalat. Nu este vorba de același câine ( aș fi fost fericit să fie așa ! ), fiindcă eu mă aflu la vreo 60 de kilometri de locul în care își duce zilele Cristi.
Am semnale că năpăstuita mea cățelușă a fost ucisă. Cei care au aruncat-o se încurcă în minciuni: că n-au trecut-o râul, dar că au văzut-o dincolo de râu ; că n-au omorât-o, dar parcă a intrat în pământ. Ticăloșie fără margini.
Nu am adresa Dvs. de e-mail și de aceea profit de ocazie pentru a vă rugă să-mi trimiteți, pe adresa biblioteca_lui_noe@yahoo.com, două poeme, o bibliografie și o prezentare. Aș fi onorat să vă pot găzdui pe blogul meu.
Augutin,
înțeleg dorința ta de a nuanța, dar să nu dăm impresia că vrem cu tot dinadinsul să căutăm nod în papură. Daniel Cristea-Enache este deja o mare personalitate culturală și nu cred că suntem în măsură să-i punem afirmațiile sub semnul întrebării. Eu îi acord credit total. Doar n-ai fi vrut să facă un inventar cu lucrurile pozitive și cu cele reprobabile care pot fi văzute în Paris !
Pe urmă, îmi lași impresia că ești un fel de Gică contra. Mizeriile care pot fi văzute la noi sunt copleșitoare și ne îndreptățesc să generalizăm. N-au nicio legătură cu tâmpeniile pe care le debitează, când și când, primul marinar, dar și întâiul pedagog al țării. Spui că nu cunoști bine situația fetiței moarte, dar îmi reproșezi ba una, ba alta. În general, știu ce spun și nu mă hazardez în afirmații fără acoperire. Mama fetei decedate știa că fata era în spital și a părăsit-o când micuța era bolnavă grav ( internată în spital ) A declarat, după ce totul s-a terminat, că se aștepta la acest final ! Ce poți să mai spui despre un asemenea monstru ? Cum am putea să virăm iresponsabilitatea femeii în contul, într-adevăr baban, al nesimțirii băsesciene ? Am înțeles că pe criminala mamă a împiedicat-o să-și salveze fiica un concubin oarecare. Putea prostovana să se lipsească de desfătările procurate de mădularul dobitocului, pentru a-și ține fetița în viață ? Vezi bine că nu !
Sincer vorbind, nu văd sensul reproșurilor tale.
Nu mă consider nici pe departe un om bun, dar am căutat o cățelușă aruncată de un vecim aproape zece zile, lăsându-mi baltă toate treburile. Și mi-a revenit o mai veche depresie când mi-am dat seama că animalul a fost ucis. Acum sunt bolnav.
Știi care e marea problemă ? Că monștrii se înmulțesc. Am văzut o femeie care nu și-a dus bărbatul la spital, fiindcă ea avea treabă : trebuia să dea cu var sub un șopron. Și a tot văruit în timp ce tovarășul ei de viață își dădea sufletul în casă.
Desi nu ma cheama Augutin, o sa raspund la mustruluiala adresata lui:
regret ca ai luat-o atit de personal, dorinta mea, poate exagerata, de a ma apleca asupra nuantelor nu cred ca este, in sine, nociva. De altfel, simplificarile exagerate pot fi la fel de nocive, uneori.
Dar nu este nicio problema. E destul loc, in blogosfera, pentru amindoi. O sa-mi controlez mai atent tentatia de a trece pe-aici pentru a spune fleacuri! E simplu.
cred ca ma cuprinde si pe mine depresia...in seara asta intalnesc aproape numai povesti triste pe bloguri...oamenii par atat de urati...uneori chiar sunt...
mai devreme am semnat o petitie pe http://rimealese.blogspot.com/ pentru salvarea cainilor torturati...este postat acolo un filmulet la care nu am putut sa ma uit :(
imi pare tare rau pentru catelusa...poate ca este inca in viata...
Augustin,
scuze pentru tastarea grăbită a numelui.
Îți cer, de asemenea, iertare dacă ți se pare că că m-am exprimat nepotrivit. Sunt dat peste cap de soarta cățelușei pe care n-am putut-o salva. În 2006 am avut o depresie care m-a dus până în pragul morții.
Te rog să nu te superi. Nu mi-am dat seama că am pus prea mult sentiment în răspunsul meu. Nu spui deloc fleacuri și te aștept oricând cu drag.
Te voi citi și eu cu interes.
Ținem legătura.
Pandhora,
nu înțeleg ce se întâmplă cu oamenii. Probabil că nu se mai suportă pe ei înșiși și își transferă ura asupra unor ființe fără apărare.
Prin forța împrejurărilor, sunt un om care știe, din păcate, ce înseamnă să nu te protejeze nimeni.
Serban, jur ca te inteleg. Am avut un ciine, dar unul de-ala de "vinatoare si bombardament", mindria cartierului!
La batrinete, s-a imbolnavit si a suferit cumplit. Pina la urma, a trebuit sa-l eutanasiez. Primele k zile care au urmat dupa aia m-am simtit un criminal, nu-mi mai venea sa ies pe strada. Hai ca am zis prea mult...
Trimiteți un comentariu