Despre abuzuri, bulimie și documente de epocă

A murit și Gaddafi ! Din păcate, tot ca un nesătul. După patruzeci doi de ani de dictatură, omul nu s-a îndurat să-și abandoneze poziția de maimuță dominantă și, cu miliardele de dolari strânse între timp, să se retragă undeva, departe, și să-și trâiască liniștit bătrânețile. Nu ! Omul n-a vrut să cedeze niciun pai din ceea ce avea !
Vedem peste tot lucrul ăsta : oamenii care au mulți bani, funcții și privilegii se comportă ca niște cimpanzei atinși de bulimie. Originile noastre etnice sunt incerte, dar nesimțirea și lipsa de măsură ne sunt caracteristice. Am văzut ce se întâmplă în fotbalul românesc, unde instutțiile au devenit proprietăți ale celor care le conduc. În România însă e peste tot la fel. „Niște boi ” ajunși „în post mare”, după vorbele lui Grigore Alexandrescu, pierd orice rușine și începe să se considere semizei. Îi privește de sus pe oamenii cu merite indiscutabile, dar care au neșansa să lucreze sub comanda lor, îi târăsc prin noroi, încearcă să-i umilească, în timp ce ei își burdușesc buzunarele cu gologani și cumpără și străzile pe care pășim. Azi chiar și cine conduce cea mai amârătă grădiniță ajunge să creadă că trăiește într-un Olimp personal, asezonat cu râuri de lapte și pante de mămăligă. „Nătărăii” despre care scria  Eminescu nu-și dau seama că lăcomia și nerușinarea nu aduc nimic bun. Fiecare porc pe osânza lui piere !
Statul a devenit un fel de superinfractor care nu respectă legile la aplicarea cărora e dator să vegheze și dă altele care nu urmăresc decât jecmănirea oamenilor care țin două frunze în mână. Acum e febra cauciucurilor de iarnă. E jaf la drumul mare. Dar abuzurile abia vor urma.
Va rămâne în istorie, ca un document de epocă, declarația unui funcționar de la Fisc, Gheorghe Constantinescu, care a elaborat un adevărat pamflet împotriva corupților din sistemul în care lucrează. Omul e onest și se simte vânat de idioții care fură, dar fac apologia cinstei și chiar îi verifică pe alții dacă sunt corecți. Textul e savuros și mă duce cu gândul la ideea că, în România, cei care nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mitocăniilor se pot apuca de scris. Cărțile nu fac niciun rău nimănui. Dar nici bine. Poate dintre perdanți va apărea un alt Céline. Ori, de ce nu, un Procopius din Cezareea.