Caracterul ține de chimia organică

Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe un mare scriitor care mi-a făcut mult bine, în împrejurări cruciale ale vieții mele  și căruia nu-i voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscător. Din păcate, până acum n-am reușit să fac nimic pentru el. Omul m-a primit cu afecțiune, m-a tratat ca pe un oaspete de seamă și a pierdut cu mine câteva ore din prețiosul său timp.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința.  Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea  (  http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.