luni, 4 iunie 2012

Cum să fac să mă-nţelegi ?

Noi, membrii unei comunităţi, vorbim limbi diferite, fiindcă avem coduri culturale care se deosebesc îndeajuns de mult încât prin cuvântul carte să înţeleagă fiecare altceva.
Eram în primul an de apostolat, la şcoala din Cartojani, terminasem o oră, când un elev din clasa a VI-a a ieşit după mine şi m-a stropit cu un deodorant din cap până în picioare. Am rămas încremenit, gândindu-mă cum aş putea reacţiona.  Am fost scos din impas de diriginta elevului care tocmai trecea pe hol. Ea s-a grăbit să-mi spună :
- Să nu-l pedepsiţi pentru gestul făcut, dom' profesor ! E ziua lui şi crede că face o mare onoare tuturor profesorilor cu care are cursuri, dându-le cu deodorant !
Luminat de explicaţie, m-am întors către băiat, l-am felicitat cu ocazia zilei sale de naştere şi i-am mulţumit pentru cinstea pe care mi-o făcuse.
Un preot, cu care eram prieten, mi-a povestit cândva o scenă pilduitoare. La Seminarul Teologic din Bucureşti, un elev a fost surprins în timp ce copia la o lucrare scrisă.
- Tu ai putea să iei o notă bună şi fără să copiezi, i-a zis mentorul său. Dar am înţeles de ce ai făcut asta : vrei să iei numai zece ! Aşa că eu îţi voi pune, de acum încolo, numai nota maximă, indiferent că ai învăţat ceva sau nu ştii nimic.
De atuci, de câte ori îi venea rândul la ascultat, elevul auzea cuvintele :
 - Georgescu, nu ai notă ! Aaaa, dar mi-am amintit că tu vrei numai zece ! Uite, îţi mai pun un zece ! Mulţumesc, poţi să stai jos.
De ruşine, bietul copil învăţa din răsputeri pentru a se apropia de nota pe care i-o dăduse magistrul. Mă întreb ce ar face azi copiii dacă le-am da note mari fără să-i mai ascultăm.
Student fiind, aşteptam să fiu examinat, la literatură universală, de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi asistentul ei, Victor Ciobanu. În faţa mea, un student cu idei interesante ( azi persoană importantă, nu-i dau numele ) se străduia să demonstreze că Sancho Panza ar fi fost, în realitate, femeie. Până atunci ne împuiase capul cu teoria asta, dar, mă rog, la examen el şi-a ajustat discursul, adaptându-l la nivelul intelectual al examinatorilor şi zicând că Panza ar fi un personaj construit după principii feminine.
- Ce interesant ! Ce interesant ! făcea Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în răstimpuri, dând şi mai multă apă la moară colegului nostru, care simţea că a prins aripi.
Când evaluatul şi-a terminat, în sfârşit, expunerea,  verdictul Doamnei Zoe a fost năucitor :
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost !
Raţionamentul amicului nostru fusese eronat, dar evaluatorul a înţeles să-l noteze pentru capacitatea sa de a gândi pe cont propriu. ( Cred că am povestit undeva cum îşi aprecia studenţii eminentul Edgar Papu. )
În asfârşit, voi povesti o întâmplare prin care am trecut acum câţiva ani. Toată lumea ştie că încerc să fiu un profesor tolerant în ceea ce priveşte mărunţişurile didactice, nelegate de actul de a învăţa. Nu este o problemă pentru mine dacă un elev întârzie la prima oră, fiindcă acest lucru i se poate întâmpla oricui. E mai bine să intre atunci când vine, decât să piardă tot cursul. Asta i-am şi spus într-o zi unui puşti care venise cu mult după ora opt la şcoală. Copilul se scuzase că a întârziat, fiindcă îşi pregătise nişte sandvişuri. ( La toleranţă adaug imperativul ca elevii să fie sinceri cu mine ! ). Dar discipolul a perceput în felul său lămuririle mele. A doua zi a întârziat şi mai mult. Mi-a spus că, în afară de sanvişuri, la micul dejun a mai consumat lapte fiert şi ouă prăjite. Nu făcea mişto, îl ştiam ce-i putea pielea. Am mustăcit şi l-am trecut la loc, fără comentarii. În fine, a treia zi a venit cu cinci minute înainte de a se suna de pauză.
- Băi, eu ţi-am zis că poţi întârzia, dar nici chiar aşa ! i-am reproşat, amical.
El însă mi-a povestit, cu inocenţă, că la felurile de mâncare pe care le consumase până atunci, adăugase şi nişte cartofi prăjiţi !
Până la urmă, nu prea contează ce bălmăjim, ci ceea ce desluşesc ceilalţi din palavrele noastre.

4 comentarii:

silvia spunea...

Toate aceste exemple inedite şi amuzante dovedesc cît de surprinzătoare şi variată poate fi, uneori, psihologia umană. Neştiute sunt căile minţii şi ale sufletului omenesc. Poate că ar fi bine să fim mai îngăduitori unii cu alţii. E o cale spre înţelegere.

Şerban Tomşa spunea...

Silvia,
da, îngăduinţa este cuvântul potrivit. Iertare, bunătate, toleranţă. Dar până la punctul în care putem deveni victime ale şmecherilor care nu ştiu de ruşine.

Liviu Bimbea spunea...

Interesant articol şi comentarii. Nu prea sunt îngăduitor şi-mi reped pruncii când o dau în bară dar şi când le îngădui să facă boacăne depăşesc orice măsură şi asta pentru că sunt "extremist".

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
mulţumesc. :) Şi eu sunt exigent, dar nu mai sunt milităros ca în prima tinereţe. Sunt nevoit să constat, totuşi, că elevii prost educaţi în familie nu au simţul măsurii şi, neavând respect de sine, creeaază o atmosferă specifică unor colonii de maimuţe. Se întâmplă ca dintre ei să se ridice medici, profesori şi alte categorii sociale, care au de-a face cu oamenii, dar care nu ştiu să se poarte. Anii de acasă ) cinci sau şapte ) lipsesc din zestrea lor.