Foamea perpetuă

Privind înghesuiala de la promoţiile cu care marile magazine îşi ispitesc clienţii, îţi vine să crezi că suntem un popor de nemâncaţi.
Oriunde se dă ceva de pomană se adună lumea luminată. Îmi vine să plâng când văd mulţimile care îl aşteaptă pe Becali la poartă, în fiecare dimineaţă. Dacă vei spune că dai roţi de căruţă gratuite, vor veni oameni din toate colţurile ţării, dar mai ales din Bucureşti şi vor trage de tine, exercitându-şi dreptul creştinesc de a primi bunuri fără să muncească. La hramuri şi la ceremoniile religioase, românii se bat şi se calcă în picioare pentru o farfurie de mâncare sau pentru puţină apă sfinţită, în condiţiile în care foarte mulţi dintre ei au acasă tot ce le trebuie.
În străinătate ne-am făcut renumele de hoţi şi cerşetori, aici avem cele mai proaste şi mai scumpe servicii din lume, băgăm zeci de miliarde de euro în drumuri care nu se vor face niciodată, iar cetăţenii care mai ştiu de ruşine sunt într-o minoritate îngrijorătoare.
Am trăit în condiţii grele şi îmi amintesc că era un lux să ai o bucată de pâine ( goală ! ) în mână, atunci când ieşeai la joacă.  Am făcut foamea mulţi ani, prin camere mucegăite şi prin cămine studenţeşti, dar nu mi-a trecut prin cap să fur mâncarea vreunui coleg. Şi n-am considerat niciodată că am beneficiat de o educaţie prea grozavă. De ce suntem oare atât de pătrunşi de această lipsă de demnitate, tradusă într-o neruşinare agresivă ?  Se va opri vreodată căderea morală a acestui neam ?
O lăcomie atavică i-a cuprins pe toţi locuitorii plaiurilor mioritice. Să înţeleg că nu se satură niciodată acela care a suferit de foame cândva ? Că umilinţa nu poate fi răscumpărată, iar foamea nu poate fi astâmpărată ?
Înnebuniţi de ideea de a procura hrana zilnică, părinţii nu mai au timp să se ocupe de copiii lor. Lasă totul pe seama profesorilor. Aceştia sunt socotiţi mai mult un fel de paznici pe islazul didactic, decât nişte specialişti care să-i instruiască pe elevi în diferite domenii. Dacă ar fi fost după domnul Băsescu, dascălii ar fi trebuit să stea toată ziua la şcoală, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc. Păi, ce, e atât de simplu să fii la comanda lui P... Goală ?
La rândul lor, micuţii au găsit o modalitate simplă de a-şi manipula familiile. Povestesc acasă tot ce fac rău colegii lor, se vaită de nedreptăţile profesorilor şi se victimizează. Cunosc oameni care nu m-au întrebat niciodată cum merg odraslele lor, dar vin la şcoală pentru a mi-i arăta cu degetul pe alţii. Fiecare familie stă cu ochii pe copiii vecinilor şi ai cunoscuţilor şi doar câţiva se mai ocupă şi de propriile vlăstare. Astfel stând lucrurile, sunt proşti urmaşii lui Goe să nu facă la şcoală ce le trece prin cap şi să mai deschidă o carte ?
Am auzit, zilele trecute, o discuţie între o elevă şi tatăl său :
- Ce, mă, îl durea mâna pe dom' profesor să-mi mai dea şi mie o jumătatede punct ? Lui Vasilescu i-a dat şi a luat nouă !
- Păi, şi ţie tot nouă ţi-a ieşit, nu ? Dar ai dreptate, aşa e, o să discut eu cu dobitocul ăla ! E incorect, ştie toată lumea. O să-l ia mama...
În realitate ştiu că profesorul cu pricina nu-i dăduse nicio sutime în plus lui Vasilescu, iar nemulţumitei îi crescuse nota cu 80 de sutimi de punct.
Dar aşa îi trebuie că s-a făcut profesor ! Cui îi dai, trebuie să-i mai dai, cui îi faci bine ca să te înjure, trebuie să-i faci şi mai mult bine ca să te înjure cu şi mai mult spor.
În România, profesorul este singurul cerşetor adevărat, însă el nu are voie să întindă mâna. Demnitatea şi bruma de educaţie primită acasă şi prin şcoli îl împiedică să se coboare până acolo.