Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun ! Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere. Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul, în 1957, Conacul, în 1959, iar Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu