Unul dintre miracolele acestei planete a început să se stingă încet, dar sigur. Mintea lui Gabriel Garcia Márquez intră în întunericul uitării. Fratele său a anunţat că Gabo suferă de demenţă. Creierul care a plăsmuit atâtea minunăţii se dezintegrează. În 1999 lui Márquez i s-a descoperit un cancer limfatic şi de opt ani el n-a mai scris nimic.
Márquez este scriitorul care s-a bucurat de o recunoaştere unanimă, fiind apreciat de milioane de cititori, dar şi de cei mai exigenţi critici literari. A luat Nobel-ul, este prieten cu mulţi şefi de stat şi are contribuţii cinematografice. A avut o viaţă de vis.
În romanul Un veac de singurătate, personajele se confruntă şi cu insomnia, o stare de veghe permanentă care duce la pierderea memoriei :
"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut."
Boala, singurătatea şi uitarea sunt ipostaze ale morţii. Oamenii sunt păpuşi în Cartea Vieţii - cineva se joacă perptuu cu noi ! - şi uneori în creaţiile unor literaţi. Dar artiştii ? Ei trăiesc cu iluzia libertăţii şi mor ca nişte personaje tragice din propriile opere. Sfârşitul lor nu înseamnă decât un alt început pentru ficţiune.
Cititorului îi rămâne totul, scriitorul se destramă ca un fum. ( Sigur, azi ne putem întreba : care cititor ? )
Nichita Stănescu scria :
"O, voi, ficţiuni,
dulce lemn de tei.
... Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
Pe viţa tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.
Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei."
10 comentarii:
Ai dreptate Serban - recunoastere unanima. Nu cred ca exista cineva care sa-l fi citit si sa nu-l fi iubit pe Marquez.
Probabil ca neputinta doare cel mai tare. Mai ales acum.
Spunea Marquez intr-un interviu ca se simte infrant de 'Un veac de singuratate'...Ce-o ganduri i-or trece acum prin minte?
Apropo Serban, despre destinul autorului Ciresarilor ai vreo idee?
George,
bine ai venit pe la mine ! În primul rând, te rog să mă ierţi că nu mai pot comenta pe cele mai multe bloguri, printre care şi al tău. Cred că la mijloc este un virus. O soluţie ar fi să intru de pe Google Chrome.
Probabil că în momentele sale de luciditate, Marquez îşi înţelege drama. Ce trist ! Sadoveanu a păţit o chestie asemănătoare. La 80 de ani a făcut un mic accident vascular şi n-a mai putut să scrie şi să se exprime coerent. A mai trăit un an.
Constantin Chiriţă a murit în 1991, în Germania, când avea 66 de ani.
Toate minunile acestei lumi sunt efemere. :(
Iar Cioran cel lucid a sfîrşit obnubilat de Alzheimer. Pînă şi aici s-a dovedit a fi paradoxal...
Imi amintesc perfect experienta avuta cand am citit prima data Un veac de singuratate cu ceva timp in urma, in anii de liceu: in "noaptea" intelectuala impusa in mare masura de regimul comunist lectura cartii fusese ca o "baie" de lumina calda patrunsa printr-o fereastra care mi se deschisese brusc spre un univers paralel.
E ciudat dar in ultimii ani am incercat sa recitesc cartea de data asta cu avantajul de a o face in limba scriitorului, dar nu mi-a produs aceleasi emotii. Se pare ca imbinarea intre realitate si o inalta doza de mitologie si gandire magica nu ma mai atrage. Oricum stima pentru scriitor ramane si imi pare rau pentru conditia sa actuala. Dar asa cum in 100 de ani de singuratate nu exista o granita clara intre viata si moarte, singura forma de a muri definitiv este sa fíi uitat de cei vii. Din cauza asta insomnia si pierderea memoriei este atat de temuta de locuitorii din Macondo.
Silvia,
de ce ne este frică nu scăpăm. Dar uitarea este cumplită.
Oenoanda,
şi eu am trăit o bucurie intensă când am citit prima dată "Un veac de singurătate". L-am recitit de câteva ori, din ce în ce mai puţin entuziasmat. Acum mi-e teamă s-o fac. Dar aş putea încerca oricând cu povestirile columbianului, cu "Dragostea în vremea holerei" ori "Generalul în labirintul său". Cred că n-aş fi dezamăgit.
De aceea, atunci când neputința te apasă, când boala te macină, când singurătatea te străpunge, merită să te târâi pe-un pod, de unde într-o clipă să ai parte de marele zbor, merită toată viața trăită!
Scorchfield,
ideea ta e atât de frumoasă încât îmi vine să încerc şi eu. :) Din păcate, pe aici podurile sunt cam mici, iar apa râului ajunge până la genunchi. Acum câţiva ani a sărit unul şi şi-a rupt oasele, murind după o săptămână de chinuri. Poate prin Mexic să fie niscaiva ape mai adânci.
Oricum, puşca e mai sigură. Hemingway ştia el ce ştia. :)
Da, șansa unei ratări poate veni din alegeri proaste, de aceea -revin, trebuie să te târâi mult până la lacul ales! :)
Scorchfield,
:)
...şansa unei ratări reuşite !
Trimiteți un comentariu