luni, 30 iulie 2012

O linguriţă de dulceaţă până la prima eră glaciară

Băiatul îşi descoperi însuşirea neobişnuită către sfârşitul verii, când stătea întins pe spate, pe malul râului şi se uita pe cer. Dintr-un lan de cânepă alăturat venea un miros înţepător. Norii albi, rari şi parfumaţi, se mişcau agale în adâncurile eterului. Îşi dori ca aceştia să stea în loc, desupra lui, şi să-i ţină umbră.  Şi ei încremeniră brusc.
Reuşi să-i ţină aşa, săptămâmi în şir. Pe urmă lungi mesele cu desertul care îi plăcea, nişte amandine făcute de mama sa. Dirigintele său nu l-a crezut când el a povestit la şcoală că fiecare prânz al său durează între două şi patru zile.
Se obişnui să-şi lungească nopţile cu câţiva ani. De seara până dimineaţă avea suficient timp să citească, să meargă în excursii şi să doarmă. Apoi începu să oprească timpul la începutul vacanţelor. Îşi lua o pauză de vară de zece ani, iar iarna rămânea acasă cel puţin şapte ani. De câte ori îşi amintea figura schimonosită de ură a profesorului de română, mai adăuga câte un an.
Crescu mare şi deveni scriitor. Când scria, era destul să facă un gest şi lumea de lângă el să dispară, suspendată, cumva, într-o altă epocă. Publică mai multe romane, se agită încoace şi încolo, iar într-o zi se simţi singur şi obosit. Îşi dădu seama că nu mai poate stăpâni timpul, care căpătase o viteză înspăimântătoare.
Părăsi oraşul pentru a se întoarce la ţară, în casa părinţilor săi. Drumul cu autobuzul către cătunul prăpădit în care copilărise dură doisprezece ani. Din staţia în care îl lăsă şoferul până la poarta casei bătrâneşti mai făcu două decenii. Străbătu curtea prăfuită într-o sută de ani. Întârzie mult, moşmondindu-se pentru a deschide uşa şi gândindu-se cât de bună era pe vremuri dulceaţa din cămară. Ştiu că nu va mai ajunge niciodată acolo şi se întoarse să vadă, pentru ultima oară, drumul pe care trecuseră cândva prietenii săi.
Un val gros de zăpadă îl acoperi, transformându-l într-o statuie mirată, în  viscolul care urma.

4 comentarii:

Ryanna spunea...

din păcate timpul nu stă în loc..şi,ce-i mai rău este că abia spre finalul vieţii ne dăm seama de acest lucru...
din fericire dulceaţa există permanent în multe cămări nu mai amintesc şi de rafturile magazinelor…din păcate nu are acelaş gust ca cea din copilărie sau tinereţe servită în anumite împrejurări,la bunici care nu mai sunt, la părinţi care ori bătrâneţea i-a acoperit de viscolul nemilos al” iernii”,ori au plecat şi ei către cele veşnice,sau împreună cu prieteni al căror entuziasm a apus de mult,sau dintre care mulţi nu mai sunt..
mi-am spus dintotdeauna şi o repet..planeta asta iubeşte doar copii şi tinerii..după un anume prag al vârstei aerul erei glaciale se simte bine…doar că, îndărătnici, ne mai punem încă o “haină “şi încă una şi ţinem speranţa lângă şi cu noi,ptr.ce?..nimeni nu ştie.
Nostalgică şi melancolică, această postare a ta,cred că este o mică autobiografie a scriitorului Serban Tomsa…din fericire Şerban Tomşa mai are multe de spus şi este încă tânăr:)

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
:)
Da, sunt atât de tânăr, încât nici acum nu mi-au venit minţile la cap şi mă comport ca un copil de grădiniţă. :)

silvia spunea...

Frumoasă metaforă cuprinzînd o viaţă. Mă recunosc puţin în ea, fiindcă am avut şi eu o tentativă de reîntoarcere în timp, aproape identică, dar mi-am dat seama că e imposibil. Poate doar cu mintea, cu inima...

Şerban Tomşa spunea...

Silvia,
mulţumesc.
Deşi spun mereu că totul este posibil, nu putem redeveni niciodată ce-am fost. Timpul e stăpânul nostru cinic. E trist, dar adevărat.