Fiind invitat de Horia Gârbea să răspund la o anchetă a revistei Luceafărul de dimineaţă, m-am jucat puţin, încercând să-mi imaginez ce ar mai fi putut scrie Caragiale. El este un scriitor al cărui potenţial creator, ramificat în mai multe direcţii, nu a fost utilizat în proporţie de sută la sută. Nuvelele fantastice sunt la fel de reuşite ca şi schiţele ori piesele sale de teatru. Pe harta afectivă a lecturilor mele, Caragiale figurează alături de Anton Pavlovici Cehov şi Mark Twain. Şi am început să fac nişte presupuneri naive, pornind de la umanitatea evocată de cei trei mari scriitori care au trăit şi au creat aproximativ în aceeaşi perioadă. Aşadar cu cine are Caragiale cele mai multe afinităţi şi ce ar mai fi putut scrie ?
Unele schiţe de Cehov şi mai multe texte ale lui Twain sunt în spiritul lui Caragiale. Umor sănătos, ironie debordantă, detaşare narativă benefică. Caragiale n-ar fi putut fi însă autorul celor mai multe povestiri ale lui Cehov, nici al pieselor de teatru semnate de rus. Dar scriitorul român pare a avea o operă mai modernă, cum rezultă şi din cartea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983. Fantasticul lui Caragiale este unul modern, definit în planul ambiguităţii, aşa cum este acesta teoretizat de Tzvetan Todorov. Cu excepţia Călugărului negru, Cehov are numai bucăţi în care supranaturalul are, în descendenţă gogoliană ( vezi Serile din cătunul de lângă Dikanka ), o natură folclorică şi creştină. Sigur, nu intră în discuţie toate povestirile lui Gogol. În Nasul, Portretul şi Mantaua lucrurile stau cu totul altfel.
Se ştie că, în ultimul său an de viaţă, Caragiale a mărturisit cuiva că vrea să mai scrie trei cărţi, printre care un roman. Nu avem idee care ar fi fost tema acestuia, dar ne putem lăsa pradă reveriei. Trebuie să precizăm că nu este obligatoriu ca un mare scriitor să aibă neapărat în palmares un roman. Romanul caragialian ar fi putut fi asemănător cu Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, cu Un yankeu la curtea regelui Arthur sau Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Eroul caragialian n-ar fi avut statura impozantă a lui Ostap Bender, dar ar fi fost caracterizat de jovialitate, trăsătură mai accentuată în opera românului decât în a confraţilor săi. Probabil că opera caragialiană ar fi fost un roman mai scurt, nuvelele lui Caragiale fiind foarte concentrate şi bogate în semnificaţii. Două loturi poate fi echivalată, fără probleme, cu Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. În vreme de război este, iarăşi, un roman in nuce, ca şi Păcat sau O făclie de Paşti.
Dar să nu divagăm prea mult. În mod cert, Caragiale n-ar fi putut scrie Majurul Prişibeev de Cehov, dar Cameleonul pare ieşit de sub pana autorului Scrisorii pierdute. Personajele lui Caragiale sunt oscilante moral, dar în cadrul unei umanităţi relativ calde, tolerante. La Cehov pendularea personajului se face între o intransigenţă aproape inumană şi obedienţa care trădează laşitatea. Fără verticalitate morală fiind, personajele lui Caragiale sunt îngăduitoare unele cu altele, dar ipocrizia lor constituie o sursă de comic. Sunt nişte cameleoni caracterizaţi de o anumită jovialitate. Câte feţe are Mitică ? Dar Trahanache ? Tipătescu face un joc dublu, ca şi Caţavencu ori ca reprezentantul boborului, Cetăţeanul turmentat. Dacă încurcă borcanele ( sau numărătoarea steagurilor ! ), eroul lui Caragiale nu o ţine pe-a lui, precum majurul Prişibeev, ci o dă la întors şi fraternizează cu duşmanul său. Rică Venturiano e bucuros să pactizeze cu cei care îl înjuraseră de mamă, iar pentru Jupân Dumitrache faptul că Rică le urmărise pe doamnele sale devine neînsemnat când îşi dă seama că maţe-fripte este un mare patriot ! Acelaşi Dumitrache nu se supără când găseşte cingătoarea lui Chiriac în patul soţiei. Dacă obiectul ar fi fost al altcuiva, altfel ar fi stat lucrurile. De dragul prieteniei ( dar şi al enteresului ), unii dintre Miticii lui Caragiale sunt în stare să calce în picioare cele mai severe principii din lume, cum ar fi corectitudinea didactică sau onoarea de familist.
Spuneam, cu alt prilej, că personajele lui Caragiale au evadat din cărţile scriitorului şi au invadat societatea în care trăim. La trecerea hotarului însă, ei şi-au pierdut omenia, păstrându-şi numai păcatele. De aceea ne este atât de dor de lumea lui Caragiale !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu