Am citit într-un ziar sau pe un sit dintre cele care mă onorează cu atenția lor - fără a deschide însă wikipedia sau vreo istorie a literaturii române ca să-mi afle modesta bibliografie – că nu aș fi scriitor, ci „doar” un profesor de română. Din păcate nu, nu sînt! Regret că nu sînt. Încerc să fiu „profesor de română”, cît mai bun, pentru fiul meu.
M-a întristat foarte rău nu negarea calității mele, discutabile chiar după 27 de volume de literatură, de scriitor, ci deriziunea manifestată față de un „profesor de română”. Ce poate fi mai frumos și mai onorant decît să ai meseria de „profesor de română” (sau de orice altă limbă maternă elevilor tăi)? Ce e rău sau măcar derizoriu în asta? Profesori „de română” au fost Maiorescu, Creangă, Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Au făcut ei ceva rău țării și limbii lor? Au adus oare vreun prejudiciu patriei?
Cel mai mult mi-aș fi dorit, în locul ingineriei care are și latura ei pasionantă, să studiez filologia și să ajung... profesor de română. Dacă am ajuns să predau, în locul limbii, statică și beton armat, n-a fost numai vina mea. Oricum, am încercat, în paralel, să învăț bine limba română și s-o folosesc cît mai bine. Mi se pare că o gravă deficiență a societății noastre este manevrarea inadecvată a limbii de la monstruoasa „limbă de lemn” la traducerile calchiate și „romgleza” curentă. De aceea, pentru civilizația noastră, rolul profesorului de română este extrem de însemnat.
Dacă s-ar putea, aș forma și plăti cu totul „discriminatoriu” profesorii, locul cel mai de sus în grilă fiind al celor de română. În primul rînd ca să nu plece din „sistem”, să se poată perfecționa și să-i învețe pe ceilalți. Cu tot aerul său cam teatral și populist, regretatul G. Pruteanu era o prezență necesară și care s-ar cuveni înlocuită.
A vorbi limba maternă cu înaltă performanță e un act de patriotism nu mai mare dar nici mai mic decît a performa sub drapel, cu pușca-n mînă, pe vreun teatru de operațiuni militare. În ceea ce mă privește, pot să spun că îi admir pe „profesorii de română”. Cînd am început să traduc Shakespeare (după ce tradusesem alte, multe, piese ale altor autori) am simțit că fac un salt însemnat în utilizarea limbii noastre. Problemele ridicate de un mare autor sînt cu totul altele și presupun nu doar competență ci, dacă se poate, eminență în folosirea limbii române. E ca și cum ai fi jucat tenis cu adversari medii spre buni și te întîlnești cu numărul unu mondial.
Ca să nu mai lungesc vorba (concizia e și ea o calitate a vorbitorului performant) spun în concluzie: lăudat fie profesorul de română și să ne întristăm o clipă pentru cei care-l consideră derizoriu. Tare mă tem că nu vor vedea raiul niciodată.
Horia Gârbea
P.S. Trec prin momente neplăcute şi nu sunt în cea mai bună dispoziţie de scris. Când îmi voi rezolva problemele, voi adăuga şi eu câteva idei la articolul lui Horia Gârbea. Deocamdată amintesc faptul că o profesoară de română - care a avut elevi premiaţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faza naţională - a fost recompensată de un cunoscut om politic, pe scenă şi în faţa unui numeros public, cu... 50 de lei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu