Un Karel Čapek feminin sau despre utopia comică

O prozatoare admirabilă, care scrie îngereşte, este Lucia Verona, un veritabil Karel Čapek feminin, prin ingeniozitatea imaginaţiei şi prin umorul firesc, civilizat, de high live. Horia Gârbea îmi lăudase foarte mult precedentul roman al autoarei, un policier, Crima de la jubileu, şi eram foarte curios să-l citesc. Din păcate, n-am găsit nicăieri volumul. Am reuşit, în schimb, să-mi procur Afacerea Clonegate, Editura Tritonic, 2011. Înţeleg că este o reeditare a cărţii Don Juan şi ceilalţi, Biblioteca Bucureşti, 1997.
Primul lucru care sare în ochi în cartea Luciei Verona este perfecta coerenţă a stilului. Aluziile culturale şi un uşor tuşeu publicistic se îmbină desăvârşit : „Parlamentul statului respectiv, reunit în sesiune extraordinară, într-o şedinţă comună a celor două Camere, trebuia să decidă asupra primului clon cu faţă umană, pentru că, aşa cum s-a exprimat un lider de grup parlamentar din opoziţie, clonare să fie, dacă o cer interesele naţiunii, dar să ştim şi noi ! Paginile prozatoarei respiră inteligenţă prin toţi porii, dacă pot spune aşa. Lucia Verona valorifică, în Afacerea Clonegate, mitul lui Don Juan şi o idee mult dragă unora dintre contemporanii noştri : clonarea umană. Cele două elemente sunt prinse într-un scenariu modern, de o fantezie încântătoare şi de un haz nebun. Lucia Verona ştie să scrie cursiv şi elegant.
După ce fuseseră clonate animale, agenţiile de presă anunţă, într-o noapte, că laboratorul de clonare Eden 2 a pus la punct formula clonării umane. Parlamentul ţării cu pricina se reuneşte pentru a stabili cine va fi clonat. Pentru a le explica problema politicienilor, este invitat în Parlament tocmai savantul care „ se pregătea să fabrice oameni în serie„. Acesta este însoţit de ginerele său, care are rolul de a traduce spusele omului de ştiinţă pe înţelesul celor prezenţi. Demonstraţia pe care expertul în clonare o face, folosind nişte pisoi, nu este convingătoare pentru aleşi, pe motiv că „toate pisicile seamănă între ele”. Scenele burleşti abundă :” Un parlamentar îmbătrânit în opoziţie este nevoit să ia cuvântul, fiindcă „ era singurul treaz din cei trei membri prezenţi ai grupului său parlamentar format din unsprezece persoane. De emoţie, în locul foii pe care-şi schiţase cu câteva minute înainte discursul, scoase din buzunar lista cu cumpărături dată de nevastă-sa şi începu să citească.” Obişnuit să fie dezaprobat, deputatul este foarte surprins când cuvintele sale obişnuite – „protestez”, „aşa nu se mai poate „ – stârnesc ropote de aplauze : omul uitase că partidul său ajunsese la guvernare. Prezentarea discuţiilor, sub forma unor stenograme, este savuroasă. O vreme oamenii publici vorbesc despre etimologia şi genul cuvântului „clon”. Ideea clonării agită întreaga societate : „Între timp, în presă clonarea era în toi, titluri-bombă anunţau că în primul val va fi clonată cutare sau cutare personalitate. Apoi venea purtătorul de cuvânt şi declara că încă nu s-a luat nicio decizie în acest sens. Clonarea era la modă, era ultimul răcnet, cântăreţi de muzică uşoară, prelaţi, sportivi, manechine, miliardari declarau în ziare : Vreau să fiu clonat, iar un cotidian inaugurase rubrica Clona zilei. Părinţii îşi potoleau odraslele cu ameninţarea Dacă nu eşti cuminte, te clonez, golanii ieşeau la agăţat cu cu formula Te fac o clonare ?, iar înjurătura sezonului era, evident, aţi ghicit, tu-ţi clona mă-tii, cu varianta clona-te-aş. Posturile de televiziune organizau dezbateri pe tema clonării, punând accentul pe problema etică, desigur : Ce s-ar întâmpla dacă ar fi clonat un criminal sau un dictator ?  Copiii se jucau de-a clonarea, adolescenţii mergeau la concertele de clon rock ( care înlocuise hard rock-ul ). Repertoriul teatrelor se adaptase şi el, în stagiunea estivală fiind programate numai comedii cu qui pro quo-uri, în care clasicii gemeni erau înlocuiţi de modernii cloni. O faimoasă reţea de localuri fast food lansase clonburgerul. Şi toată lumea fredona şlagărele verii : Aş vrea să fii clonul meu, să ne iubim mereu şi Hai să ne clonăm sâmbătă seara ".
Nu ştiu dacă am reuşit să dau o idee despre faptul că textul Luciei Verona este plin de sare şi piper. Pe scurt, Parlamentul aprobă clonarea umană, iar cel care va fi clonat va fi decis prin referendum. Ţara în care se petrec întâmplările se numeşte Insula. Aici există tradiţii politice cel puţin ciudate : „Într-un an, la alegerile prezidenţiale ( Insula era republică ) era cât pe ce să câştige un candidat care promisese prelungirea bulevardului principal din capitala ţării în ambele sensuri, până la mare. Contracandidatul lui avusese însă ideea construirii unui parc de distracţii cu specific marin şi apă importată din Oceanul Atlantic şi a primit mai multe voturi, veţi afla în pagina următoare de ce.” Insula este însă o ţară înconjurată de uscat, iar femeile formează majoritatea covârşitoare a populaţiei. Se conturează astfel ideea unei utopii în registru absurd şi comic, care ne aduce aminte de Karel Čapek . Se face campanie pentru referendum, ziarele mediatizează evenimentul, făcând vâlvă. Cei mai bine plasaţi în sondaje sunt Hercule, Robin Hood şi Don Juan, urmaţi de Hamlet şi Einstein. La femei, Jacqueline Kennedy-Onassis stă cel mai bine. În fine, rezultatul votului popular este următorul : „ pe primul loc, cu 50,57 % din voturi, se afla Don Juan, urmat de Maradona, cu 15,6 %. Hercule era al treilea, cu 12,9 %. Pe locul patru, Einstein, cu doar 6,4 %, aproximativ la egalitate cu Madonna, dar din motive diferite. „
Pe scurt, Don Juan este clonat, iar foetusul se dezvoltă cu o viteză uluitoare. La două luni, începe să înoate, în lichidul amniotic, „în stil fluture”. Scenele burleşti abundă în continuare. Pruncul pune mâna pe sânul unei doctoriţe tinere şi frumoase, totul fiind transmis la televizor, în direct, la o oră de vărf. Copilul este este ţinut sub o strictă observaţie, fiind hrănit „cu un lichid verde-lăptos, o culoare delicată, îmbietoare, cam ca îngheţata de fistic. În realitate, era lapte de capră îmbogăţit cu diferite substanţe de creştere.” Când soarbe din hrana miraculoasă, clonul scoate un „mee” de ied. Fătul creşte într-o lună câţi alţii într-un an . La şase săptămâni merge şi vorbeşte, la şase luni învaţă să scrie şi să citească, la un an vorbeşte curent patru-cinci limbi străine, iar o lună mai târziu termină liceul. Cu o zi înainte de a împlini 14 ani, clonul îşi începe viaţa sexuală cu o asistentă roşcată, apoi, în scurt timp, seduce tot personalul feminin al institutului. La doi ani, clonul arată ca un bărbat de 24-25 de ani, prilej cu care creatorul său, profesorul L. O. Him, organizează o mică recepţie. După chef, Clon Juan, cum este numit acum, dispare. Este semnalat şi căutat pretutindeni. Apoi se descoperă că nici adevăratul Don Juan nu fusese niciodată contactat şi că operaţia de clonare fusese făcută pe baza unei şuviţe de păr găsite în medalionul de la gâtul unei foste iubite a eroului. În consecinţă, oamenii încep să nu se mai tundă şi să nu se mai bărbierească. Între timp, în laboratorul Eden 2 sunt create noi variante ale lui Don Juan. Numai că bazinul cu cloni se sparge şi o sută dintre aceştia se răspândesc în lume. Evenimentele se precipită. O altă ştire zguduie opinia publică. Don Juan este arestat pentru uciderea primului său clon. Seducătorul îşi recunoaşte fapta, dar se declară nevinovat. Aşa îl declară şi tribunalul, după un procs răsunător. Interesant este că naratorul ia distanţă faţă de faptele relatate : „Când i-am spus că vreau să public documentele autentice din timpul procesului, avocatul mi-a adus un vraf de hârtii luate la întâmplare di dosar. Cum în ziua respectivă aveam alte treburi, am trimis documentele la tipar aşa cum erau şi abia când am primit corectura, am văzut despre ce-i vorba. Era prea târziu ca să mai pot schimba ceva şi inutil să mă iau cu mâinile de cap… Nu-mi asum răspunderea pentru afirmaţiile din aceste documente, iar cu unele nici nu sunt de acord, dar autenticitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.” Abilitatea de construcţie a Luciei Verona este indiscutabilă. Notele de subsol au un rol foarte important şi sunt plasate exact unde este nevoie. Partea a III-a, care conţine, în mai multe capitole, un interviu cu Don Juan, constituierea unui fan-club, o scrisoare către Don juan, intentarea unor acţiuni de divorţ între membrii unor familii obişnuite, judecarea lui Don Juan, o pledoarie în favoarea acestuia şi un Epilog, reprezintă o amplă meditaţie asupra condiţiei femeii şi bărbatului, ca şi dezbaterea unor noţiuni ca iubirea, seducţia, libertatea gândirii, gelozia, manipularea, fobiile, prostia şi limitele omeneşti. Un capitol deosebit de reuşit este „Agenda lui Nelu”, iar într-o anexă găsim expusă, cu tot dichisul, Legea clonării. Sugestiile sunt bogate, nuanţate, de rafinament. Succesul lui Don Juan se explică prin faptul că el priveşte femeia exclusiv ca femeie. Restul ideilor pot fi descoperite de cititor, cu plăcere şi cu folos.
Cealaltă naraţiune din volum, Secretul atomic, este construită pe o idee asemănătoare, utopic-comică, şi îmi reaminteşte de marele scriitor ceh pomenit la începutul articolului. Când m-am referit la Karel Čapek, nu am făcut-o în sensul unei filiaţii sau al epigonismului, ci al unei reconfortante echivalenţe româneşti a unei valori literare universale. Lucia Verona poate fi socotită reprezentanta utopiei comice în peisajul literelor noastre.
Om de teatru ( ca şi Čapek ! ), artist autentic, Lucia Verona este, ca scriitor şi după modelul eroului său, absolut seducătoare. În definitiv, aceasta este condiţia literaturii adevărate. Scrisul Luciei Verona este o mare bucurie pentru cititori.