Arta şi războiul

Am fost impresionat să aflu că în prima mare confruntare navală dintre SUA şi Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare dintre cele două părţi şi-a luat câte un martor care să eternizeze evenimentele. Japonezii au venit cu un pictor care lucrase în Montparnasse, în vreme ce americanii l-au adus pe însuşi regizorul John Ford, ca să filmeze luptele. Ford şi-a pierdut şi un ochi cu acest prilej.  Conducătorii celor două puteri şi-au dat seama că numai arta poate înnobila cumva atrocitatea războiului, transformând-o cumva în frumuseţe şi eroism. Sau să fi fost vorba de aceeaşi medievală a stăpânilor care se mândreau cu compozitorii, pictorii şi poeţii pe care îi aveau la curte, ca pe nişte proprietăţi de lux ?
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.