În timp ce reforma în învățământ îmbracă forme hilare, Nicolae Guță e asaltat de femei. Omului i s-a făcut lehamite de atâta amor și a simțit nevoia să se transforme în moralist. Sublimă convertire ! Tot butonând telecomanda, am văzut, în treacăt, cum amarnic o mai porcăia pe una care consimțise să se culce cu el, după ce cântărețul o implorase în repatate rânduri și îi declarase femeii că o iubește din tot sufletul. Cum ai putut să faci o așa crimă ? se revolta el. Cum ai putut să cedezi la rugămințile mele, chiar până să moară fratele meu ? Ești o...
Nu știu dacă respectiva nu era cumva chiar gagica fratelui său, recent decedat.
E, dacă aș fi avut talentul muzical al lui Guță, n-aș fi ajuns profesor și aș fi dus și eu o viață mai ușoară. Dăscălița de muzichie mă oprea însă la ansamblul coral numai pentru a răbda de foame câteva ore în plus, după cursuri, împreună cu fetele care știau să cânte. Adică să nu se întâmple ca eu să merg acasă și să mă umflu cu ciorbă, în timp ce coristele se luptau cu inaniția, pătimind în numele artei. Așa simțeam toți că era corect. Favoritismele nu erau la locul lor nici în cazul premianților.
La artele plastice n-am strălucit. Poate de aceea îmi place atât de mult pictura. În clasele primare desenam, invariabil, aceeași vulpe jigărită, împușcată de aproape de o fantomă care semăna a om. Mai târziu, la gimnaziu, proful de specialitate ne dădea să copiem, din manual, tablouri celebre. Puneam o coală transparentă peste pictură, trăgeam conturururile și le apăsam pe apoi pe blocul de desen. Cel mai cutremurător tablou ieșit din mâna mea a fost reproducerea după Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Colegii care l-au văzut s-au îmbolnăvit de inimă, iar mentorul nostru a renunțat să ne mai dea teme pentru acasă și a ieșit din clasă, blestemându-și meseria pe care, oricum, o făcea prost.
Ieri n-am mai verificat temele elevilor. Aflasem, cu o seară în urmă, că pixul roșu îi stresează pe micuți. De acum încolo vom scrie cu verde pe caietele lor. E o culoare liniștitoare. N-ar fi totuși mai bine să nu mai scriem deloc, nici ei, nici noi ?
Un coleg mi-a spus că a aflat că ni se va interzice să anunțăm notele elevilor cu voce tare. Îl chemi pe copil la catedră, îi spui în șoaptă, la ureche, cât a obținut, apoi izbucnești în elogii strigate să audă toată lumea. De pildă, dacă a luat 2, sari în sus și țipi plin de entuziasm :
- Bravo, domnule elev ! Admirabil ! Ține-o tot așa ! Viitorul tău va fi minunat ! Și al nostru așijderea !
Dar dacă în curând nu vom mai avea voie să predăm la tablă și să provocăm disconfort celor care n-au chef decât de o țigară și o răchie ? Cafeaua o beau acasă, la prima oră, oferită de părinți, după cum mi-au mărtirisit cei din clasele a V-a. Dacă ni se va interzice să-i rugăm pe elevi să învețe lecția ?
Mă gândesc de multă vreme să-l rog pe generosul Horia Gârbea să-mi găsească pe undeva un post de portar.
Până una-alta, doctorul Valeriu Flueraru mi-a zis că mă angajează grădinar la căsuța lui de vacanță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu