miercuri, 16 ianuarie 2013

Poetul îndestulat

Sunt de acord că imaginea unui Eminescu sărac este jenantă din multe puncte de vedere. Ne face să ne simțim cumva vinovați.
Un mare critic literar, acum venerabil, pe care îl respect foarte mult, ne explica în facultate că, pentru vremea respectivă, Eminescu a dus o viață la standarde destul de înalte.
Într-adevăr, poetul n-a fost un boschetar.
N-avea nasturi la palton, nici bani să-și cumpere un bilet la teatru. De aceea portarul instituției respective îl ducea în brânci până în stradă.
Dar când își lua leafa, autorul Lacului achita chiria și își putea oferi câteva cărți și niscaiva tutun.
Avea chiar și pantofi în picioare, pe care, la beție, dorea să-i dăruiască, mărinimos, cerșetorilor desculți.
În comparație cu țăranii care mâncau mămăligă cu ciorbă de zarzăre verzi, Eminescu era îndestulat.
Iată și părerea lui Caragiale, care l-a cunoscut pe poet, nu-i așa, mult mai bine decât noi :
Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață ! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim ?”

4 comentarii:

Horia Gârbea spunea...

Pe cale logică, dar și pe temeiul unor mărturii de familie, Alexandru Paleologu susținea că Eminescu era boem și se complăcea într-o oarecare neglijență, dar nu era sărac și nici nnu putea avea alură de vagabond. Cel puțin nu în anii de după pribegie și studenția trecută cu unele greutăți și întreruptă „ciudat” după Călinescu.
Un punct de vedere similar avea Alexandru George.

Eminescu intra adesea la Capșa, în alte localuri de lux, frecventa casa lui Maiorescu dar și alte saloane, unde nu se putea prezenta oricum, era prim-redactor la Timpul și fusese revizor școlar. Ar fi putut fi ușor profesor la universitate dacă și-ar fi terminat studiile, Maiorescu îi oferise aceasta.

Mai la urmă: era fiu de căminar iar părintele său îl trimisese la studii înalte, chiar dacă nu-l stipendia prea generos.

Mai săraci au fost, raportați la un nivel mijlociu al contemporanilor lor Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, (jumătăți de normă la România literară nu șefi de redacție la cotidian), Leonid Dimov sau Cristian Popescu, ce lucra ca portar de noapte și spre sfîrșitul vieții trăia dintr-o slujbă de redactor asociat, în fapt o mică sinecură oferită de prietenul și omonimul său la Adevărul. Nu mai zic de Mariana Marin sau Ion Stratan.

Irina Alexandra spunea...

Eu am început să-l uit pe Eminescu. Ca pe un fost iubit care mi-a lăsat o scrisoare pe care n-am mai deschis-o de ani buni și de a cărui zi de naștere îmi amintesc mereu, dar pe care n-o mai sărbătoresc nici măcar în gând.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
În principiu vă dau dreptate, dar totul este relativ. În opinia mea, Eminescu n-a fost boem ca Nichita sau Mazilescu : era numai dezordonat și oarecum risipitor cu ceea ce avea. A fost un truditor și a mizat mai mult pe muncă decât pe inspirație. Bani prea mulți n-a avut însă niciodată. În localuri de lux am intrat și eu în vremea studenției, deși n-am avut niciodată în buzunar mai mult de o sută de lei. (Statul îmi dădea o bursă care îmi acoperea cazarea și hrana + 100 de lei. ) O făceam numai la invitația lui Marinică Preda ( nepotul marelui scriitor ), Valentin Emil Mușat și, mai ales, a lui Ion Stratan, care primea de acasă două-trei mii de lei lunar, adică echivalentul unui salariu gras pentru vremea aceea. Probabil că Eminescu, ca și Stratan, a fost sprijinit în tinerețe de părinți, dar după aceea s-au schimbat lucrurile.
2. Ați găsit cuvântul potrivit : și mie mi se pare că a fost „neglijent”. Într-adevăr, Eminescu n-a fost un vagabond, dar nu cred că un aristocrat, precum Paleologu ( pe care îl prețuiesc enorm, dar căruia nu-i dau deloc credit, ca și lui Maiorescu de altminteri, în această problemă ), a putut să-i înțeleagă condiția, după cum sunt convins că un muritor de foame nu percepe corect viața unui nobil. Sunt incompatibili. Eroarea a pornit de la Maiorescu care scria : „A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna. ” Pentru pâine și chirie a avut gologani, desigur câștigați printr-o trudă de ocnaș. Mai mult ca sigur că îi administra prost. Dar nu este absurd să spui că poetul nu avea griji materiale și, în același timp, să remarci că „îl susținea tatăl său și îl ajutau amicii” ?
Cert e că n-a avut nici măcar posibilități medii, ca să-și ia o casă, așa cum s-a întâmplat cu Slavici.
Mă rog, e doar o părere.

Şerban Tomşa spunea...

Irina Alexandra,
așa este, din păcate nimic nu e veșnic. Frumusețea și iubirea trec cel mai repede. Cu poezia e mai complicat. :)