miercuri, 19 iunie 2013

A murit Alexandru Muşina

            Aflu, de pe blogul lui Radu Vancu, că a murit Alexandru Muşina, unul dintre liderii generaţiei optzeciste. Vestea m-a şocat. De câţiva ani m-am obişnuit ca fotografiile, ca şi oglinzile, să-mi devină ostile. Nu mai vorbesc despre foştii profesori, care s-au transformat în patriarhi. Mă încearcă însă o spaimă cumplită, cioraniană, când aflu că un cunoscut a trecut hotarul lumii fără întoarcere. Aşa s-a întâmplat cu Ion Stratan, Marius Bădiţescu. Ion Zubaşcu - cu care m-am împrietenit în 2010, la decernarea premiilor ASB, când mi l-a prezentat Radu Aldulescu - şi, iată, acum cu Alexandru Muşina.
Radu Vancu, care ştie ce spune, este de părere că Muşina este printre primii trei-patru poeţi optzecişti. Nu e un lucru de ici, de colo.
             Cu Muşina am fost coleg de cămin, în Grozăveşti, în anul universitar 1977-1978, când am avut primele contacte şi cu Daniel Pişcu, Romulus Bucur şi Ion Stratan. Ţin minte că eram impresionat de tânărul înalt, solitar, cu ochi albaştri şi tuns scurt, care îţi vedea constant de treaba lui. Nu participa la beţiile celorlalţi, nu avea inamici cu care să se războiască, dar nici nu părea ataşat în mod special de vreun căminist. Avea multe idei şi le expunea frumos, cu calm, cu umor. Eram cucerit de accentul lui ardelenesc : " O mers, o citit, o fost..." Mie încă nu-mi trecuse depresia din 1976 şi într-o zi i-am povestit cât de mult o iubisem pe o colegă  din liceu, căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul. ( Mai târziu am luat-o ca model pentru personajul Ioana, în Călugărul Negru. )" Băi, Şerbănică, pe tine amorul ăsta te-a terminat şi te va marca pe toată viaţa", mi-a spus, cu vocea sa plăcută, Muşina. Era apreciat de profesori şi chiar devenise amic cu unii dintre ei - cu Silviu Angelescu, de pildă - , dar primele sale texte nu m-au impresionat. El încă nu-şi scrisese poemele puternice şi originale de mai târziu. Ca şi mine, îl aprecia mult pe Alexandru Ivasiuc. Ne-a povestit cum, la nu ştiu ce întâlnire, Ivasiuc l-a auzit vorbind şi, impresionat fiind, i-a promis sprijin literar. Autorul Iluminărilor a murit la cutremurul di 1977 şi prietenia lui Muşina cu romancierul a rămas doar un vis. " Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, altul ar fi fost drumul meu" spunea adesea Sandu, într-o vreme când o carieră literară părea imposibil de realizat în România.
              Nu ştiu dacă este cazul să povestesc un episod oarecum comic din viaţa noastră de căminişti. ( Am mai relatat scena, când am evocat atmosfera din căminele studenţeşti de atunci. ) Muşină stătea cu unul, Diaconescu, în camera din capul holului, lângă scări, în apropierea duşurilor. Erau mai mult plecaţi amândoi. A doua cameră era a lui Laurenţiu, cu care nu eram atunci în relaţii prea bune, iar în a treia locuiam eu şi Marin Neagu. ( Valentin Emil Muşat şi Florin Pripoae aveau să apară un an mai târziu, în 6 Martie. ) Într-o seară de început de vară, când citeam în camera mea, la uşă mi-a bătut cineva, după un cod pe care îl foloseau numai prietenii mei. Celor care nu ştiau ritmul cu pricina nu le deschideam, fiindcă altminteri n-aş mai fi avut timp să deschid o carte. Toc-toc! To-toc-toc ! Toc-toc-toc ! Toc-toc ! am auzit. M-am ridicat şi am descuiat uşa. Pe lângă mine a intrat ca o vijelie Ivan, un prieten nonconformist, rebel, uneori scandalagiu. Avea în mâini două sticle de bere goale şi s-a dus ţanţoş la fereastră. Am închis uşa şi m-am întors la lectura mea. Nu ştiam ce vrea să facă Ivan, care s-a dus la geam şi l-a deschis. Maşina de scris a lui Muşină se auze ţăcănind în liniştea nopţii. Brusc am auzit un zuruit de geamuri sparte şi imediat, de jos, din campus, au răsunat nişte mugete neomeneşti, de negri beţi. Pe urmă, Ivan m-a lămurit ce a vrut să facă. Nu-i plăceau poemele lui Muşina şi a vrut să-i...spargă geamurile, dar le nimerise pe ale lui Laurenţiu, şef peste căminişti şi cel care avea mereu un cui împotriva mea. L-am scos rapid afară pe Ivan şi am închis fereastra. Mă gândeam cu ruşine cum voi da ochii, a doua zi, cu Laurenţiu. Eram noi într-un veşnic conflict, dar n-am conceput niciodată să-i sparg geamurile unui om, pe motiv că nu împărtăşim aceleaşi idei !
Am ieşit doua zi de dimineaţă cu inima cât un purice, să mă duc la facultate. În capul scărilor, ieşind de la duş, Laurenţiu, în mare vervă,  le povestea ceva câtorva colegi care s-au îndepărtat până să ajung în dreptul lor. Am vrut să trec neobservat, dar Laurenţiu m-a oprit, apucându-mă de mână.
- Stai puţin ! Ai văzut ce s-a întâmplat ?
...
Mă aşteptam la acuze şi reproşuri amarnice. Dar inamicul meu avea faţa veselă.
- Băi, a izbucnit el cu entuziasm, au tras negrii ăia, azi-noapte, un chef straşnic !
....
- Da', ştii, straşnic-straşnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile !
Pronunţa acel "straşnic", un moldovenism, cu o savoare pe care n-am mai perceput-o la nimeni, nici înainte, nici după aceea.
Băiatul, care se culca devreme, se trezise în zgomotul sticlei sparte, apoi auzise strigătele necontrolate ale africanilor. Aşa că picase măgăreaţa pe ei. Muşina n-avea să afle nicicând în ce pericol fusese.
Nu ştiu dacă Alexandru Muşina a avut prea mulţi oameni care să intenţioneze a-i face face rău, dar am avut constant impresia că este protejat de cineva dintr-o lume superioară.
Acum nu mai sunt atât de sigur de ideea mea.


2 comentarii:

stefan s. spunea...

Exista un Cineva care ne protejeaza pe toti.
Dumnezeu sa-L odihneasca! - Sau cum spunea Mircea Micu: Fie iertat!
Felicitari pentru articol!
Spor la scris si in toate!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
după aflarea tristei veşti am avut un puseu de depresie. Sunt cu moralul la pământ.