Poate mulţi se vor fi întrebat de ce m-am tot agitat în legătură cu Alexandru Muşina. Adevărul e că dispariţia lui m-a afectat puternic, deşi nu-l mai văzusem şi nu mai comunicasem cu el de prin 1980. ( Şi, ca să fiu sincer până la capăt, mă impresionează drama oricărui om pe care îl cunosc. ) Pentru mine rămăsese tânăr şi frumos, purtând perpetuu pe faţă cel mai blând surâs din lume. În 2005, când a murit Ion Stratan, am intrat într-un lanţ de ghinioane incredibile, ajungând pe masa de operaţie a unui spital bucureştean. În final am fost pe punctul de a trece în lumea de dincolo, în urma unei depresii devastatoare. Spre lauda lor, mulţi cunoscuţi au fost solidari cu mine, dar tot atunci am primit o adresă oficială prin care eram anunţat că maşina mea a fost radiată din circulaţie. Mi-am adus aminte de asta când am văzut că lui Szobi Cseh, aflat într-o situaţie disperată, i s-a înmânat o hârtie prin care i s-a interzis accesul în nu ştiu ce sală de antrenament.
În România, răutatea îmbracă forme instituţionalizate, deşi suntem, nu-i aşa, o naţiune declarat creştină. Ne vine greu să renunţăm la un mod conflictual şi păgubos de a trăi. Ar fi atât de uşor să nu ne mai atacăm unii pe alţii, din respect pentru vieţile celor din jurul nostru.
Acum vreo săptămână, aici a murit un inginer. I s-au descoperit imediat cele mai negre păcate. Urât subconştient avem, dacă nu ne putem abţine să-i ponegrim pe morţi. Oamenii simpli, lipsiţi de interese în zona culturii, fac lucruri de neimaginat pentru bunicii lor, care se orientau ( încă ) după o tradiţie sănătoasă.
În definitiv, în urma scriitorilor nu rămân numai cărţile lor, ci şi atitudinile care i-au caracterizat cât au trăit.
De pildă, îmi amintesc că Muşina nu făcea deloc compromisuri şi respecta nişte principii frumoase. Era natural şi sincer în dialoguri, spunându-i fiecăruia verde-n faţă ce credea despre el. De aceea nu prea se potrivea cu Stratan, care era mereu protocolar şi plin de menajamente la adresa interlocutorului. Dar amândoi erau civilizaţi chiar şi în cele mai banale împrejurări.
Pentru a-i cunoaşte mai bine, recomand prietenilor mei Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pişcu, publicat chiar de Muşina, la Aula, în 2002. Cartea narează întâmplările petrecute în Căminul Studenţesc Grozăveşti în anii '76-'77, dacă nu mă înşeală memoria. Personajele sunt Nino, Sandu, Daniel, Romulus şi ceilalţi.
Când am ajuns eu acolo, în toamna lui '77, Pişcu terminase romanul. Muşina a fost cel care mi-a vorbit prima dată despre textul lui Daniel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu