Cronica lui Liviu Drugă la " Călugărul Negru "

        Când îţi apare o carte, trăieşti momente tensionate. Cei care o citesc decid dacă este bună sau nereuşită, dacă are sau nu valoare.  Liviu Drugă a scris prima recenzie despre ultimul meu roman. Îi mulţumesc pentru inteligentul, pătrunzătorul său text, foarte bine scris şi la obiect.

Mult aşteptatul roman al lui Şerban Tomşa a apărut, în sfârşit (Ed. Tracus Arte, martie 2013).

          “Călugărul Negru” este un spectacol literar.

          Un spectacol ale cărui coordonate se anunţă cititorului, clar, chiar de la început: 1) vechea şi singura iubire a eroului Oreste Şerbănescu 2) acesta a fost confundat cu un localnic plecat de mult din oraş 3) crimele petrecute în localitate, fără a se descoperi autorul lor 4) urmărirea eroului de “nişte bărbaţi cu un aspect sinistru” .

          Mai mult chiar, Şerban Tomşa aşază cheile de interpretare ale romanului său în cele două citate de la început, unul fiind din “Călugărul Negru” - povestirea lui A.P.Cehov, celălalt din Leviticul - referitor la ţapul ispăşitor. Scriitorul face prin aceste „dezvăluiri” un act de mare curaj, în opinia mea. El invită de fapt cititorii să găsească în şuvoiul de evenimente şi de caractere relaţiile şi sensurile care, împreună, construiesc, ideatic şi narativ, mesajul anunţat. Gestul autorului indică, aşadar, nu doar un joc cu „cărţile” pe faţă, ci şi încredere în „partenerii” săi, în cititori. El enunţă o teoremă, care conţine numeroase elemente, urmând să o demonstreze în roman. Şi demonstraţia îi reuşeşte de minunte.

          Hemingway, Faulkner, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rimbaud, Baudelaire, Gellu Naum, Cehov, Platonov, Gogol sunt doar câteva nume din cele multe care sunt invocate în carte şi care susţin strălucit universul cărţilor şi al cuvântului scris. Livrescul, cu toată fascinaţia dar şi tirania lui, este adus alături de cotidianul degradat-degradant, primitiv dar şi colorat, şi pulsativ. Mixul acesta se roteşte în jurul lui Oreste care devine, odată confundat, Oskar. Iar aici avem tema dublului, pentru că, deşi vine să îşi caute vechea iubită, personajul se îndrăgosteşte de o altă femeie, copie identică a Ioanei, misterioasă şi dominantă (care mi-a amintit de cartea „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”). Rămânem în sfera suprapunerii şi a potenţării reciproce, prin contrast, şi când comparăm viaţa cotidiană - mundană, îngălată şi rea, cu frământările eroului care este la el „acasă” printre cărţi, scriitori şi întâmplările ireale.

          Nu doar Realitatea creează Cuvântul, ci drumul este şi invers. Chiar personajul narator spune la un moment dat: „Venisem în urmărirea unui cuvânt (...) Aveam să dau însă, curând de alte nume şi de alte poveşti.” 

          Mi-a plăcut “Călugărul Negru” pentru că fantasticul şi existenţa banală se întrepătrund într-o frescă-puzzle copleşitoare, cu o dinamică a povestirii alertă, cu precădere în prima parte a romanului, când au loc multe întâmplări şi sunt introduse în scenă personaje puternic conturate, memorabile prin stranietatea lor şi, uneori, prin felul succint în care sunt prezentate.

          Iată cum este descris Chiţcan, portarul unei instituţii: “Fizionomia lui se modelează după câteva măşti dintre care două sunt uzate de atâta purtat. Una e severă şi neîndurătoare, de mandarin supărat, şi o arborează când pe uşă intră vizitatorii nepoftiţi sau funcţionarii. A doua, mieroasă, de lăutar beat, cu un insesizabil aer de milogeală, îi cotropeşte mutra când îşi fac apariţia şefii”

          Mai trebuie să amintesc aici câteva personaje remarcabile. Şeful poreclit “Attila”, ce, ajutându-se de nişte păpuşi, îi recită amantei sale poezii în birou şi, în acelaşi timp, îşi “marcheză” sexual toate angajatele, precum tatăl lui Armand Călinescu, care, după ce îşi dezvirgina supusele, le dădea ceva avere, când acestea urmau să se căsătorească. Teodorescu, personajul mitoman, cucerit de propriile fantasme, care fabulează fără limite în privinţa lui Vlad Ţepeş, cu scopul de a impresiona turiştii veniţi în oraş. El este şi cel care “spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a fi suportată”. Temir Omer, bătrânul priapic, care nu face decât să mânânce toată ziua. Mulatra Tehura îi vindecă în mod miraculos pe bolnavi citindu-le din cărţi. În consecinţă, la intervale regulate, bărbaţii cad la pat şi solicită lecturile binefăcătoare ale mulatrei (“Îmbolnăvirile s-au înmulţit. Aproape toţi bărbaţii oraşului au devenit cititori pasionaţi. Când Tehura păşeşte în gura serii, către clienţii săi, flăcări întunecate şi fierbinţi se iscă în toate colţurile oraşului. Trotuarele dogoresc şi pereţii caselor ard, albi, în lumina smulsă peste zi soarelui”).

          Seria de eroi bine conturaţi în trăsăturile lor memorabile este lungă. O veţi descoperi – nu mă îndoiesc, cu încântare - citind cartea.

          Ceremoniile desfăşurate cu ocazia zilelor oraşului ridică, prin atmosfera lor fastuoasă şi implicarea locuitorilor, Muridava, locul acţiunii din roman, la nivelul unei adevărate Veneţii a măştilor, a sărbătorilor şi a miturilor re-interpretate. Tot aici se petrece un adevărat dezmăţ pantagruelic: “Leorpăielile se auzeau de la zeci de metri, oamenii se străduiau să mănânce cât mai mult şi mai porceşte pentru a fi admişi în Curtea Judecătorilor... Vinuri aspre şi puternic alcoolizate aproape că le luară minţile mesenilor. Untura li se scurgea pe bărbii, se ştergeau pe mâini cu reverele hainelor lor de ceremonii, închinau pahar după pahar, ciocneau, rosteau toasturi împleticite, se îmbrăţişau, se pupau, plângeau.”

          Violenţa din “Portocala mecanică”, şifonierul Cronicilor din Narnia, actul sexual ca poartă spre alte lumi, tema borgesiană a cărţii, coitul animalic, umorul aprig sau mucalit, misterul de tip Poe, atmosfera kafkiană printre accentele marqueziene, limbajul frust lângă delicateţea exprimărilor, oniricul nemîmblânzit, incursiunile în Biblie, obsesia prieteniei şi singurătatea individului excepţional... Şi mai sunt multe alte teritorii pe care Şerban Tomşa le cucereşte cu o uşurinţă caracteristică scriitorilor de mare talent şi forţă. Din alipirea acestor teritorii rezultă un spaţiu, inedit şi spectaculos, polisemantic, acela al romanului “Călugărul Negru”. O carte pe care o văd jucând un rol important în literatura română actuală, cea plină de amintiri din copilăria anilor comunişti, de vieţi banale (vezi minimalismul ultimului deceniu şi ceva!) sau de sexualisme seci.

          Un ultim citat: “Un om obişnuit te iartă dacă i-ai tras o bătaie bună, dar te urăşte toată viaţa dacă l-ai umilit printr-o combinaţie de cuvinte.”