Idei în colivie

          Stendhal, Mănăstirea din Parma, prin gura contelui Mosca : "Dacă e adevărat, cum nu mi-aş îngădiu nicio clipă să mă îndoiesc, că Fabricio este cât de cât superior acelor tineri care nu fac decât să-şi plimbe caii englezeşti pe străzile Milanului, atunci ce viaţă poate fi pentru el cea pe care o duce la optsprezece ani, nefăcând nimic şi cu perspectiva de a nu face nimic niciodată ?... Cea dintâi calitate la un tânăr, astăzi, şi poate încă cincizeci de ani de acum înainte, adică atâta timp cât ne vom teme şi cât credinţa nu va fi restabilită, este de a nu se arăta în stare de entuziasm şi de a nu avea duh. " Este exprimată viziunea absolutistă asupra cetăţenilor, autoimpusă de nevoie. Contele Mosca parcă ar vorbi despre vremurile de acum, din România ! Cu cât eşti mai murdar moral, mai ignorant şi mai uşor de manipulat, cu atât te poţi căţăra mai uşor pe scara socială. Dacă munceşti, mori de foame. Dacă trăieşti din umblatul cu şoalda, într-un sistem bine pus la punct, ai venituri din ce în ce mai mari. S-ar părea că suntem cu fix două sute de ani în urma Italiei. Din alte puncte de vedere suntem devansaţi cu un mileniu. Întrebarea care se pune este însă ce fel de absolutism trăim azi.
         Sistemul parazitar de viaţă ne distruge orice speranţă pentru viitor. Se iau bani pe hârtii, pe nimicuri, valorile sunt anihilate prin înfometare, iar proiectele se rezumă la delapidarea şi împărţirea banilor. La animale există tot felul de paraziţi. Unii sunt atât de agresivi încât distrug organismul din care se hrănesc, fără a simţi că vor pieri şi ei odată cu fiinţa pe care o torturează. Exact ca în fabula cu broasca şi scorpionul. Cam aşa se petrec lucrurile în societatea românească. Demnitarii fură mai mult decât au nevoie. De priceput la economie, nici vorbă. Ei vând şi cumpără în interes  propriu. Un personaj din Matrix avansează ideea că omul nu este mamifer, fiindcă nu ajunge la un echilibru cu mediul care îl hrăneşte. Fiinţa umană se comportă ca un virus, distrugând lumea pe care o parazitează şi mutându-se apoi pe o altă gazdă.
         Din filmul Timpuri noi al lui Chaplin mi-au rămas în minte multe secvenţe memorabile. Într-una, vagabondul jucat de Chaplin este invitat de un milionar - pe care năpăstuitul îl salvase de la înec - la reşedinţa luxoasă a acestuia. Beau o vreme, milionarul adoarme, iar musafirului îi vine poftă să fumeze. Cum nu găseşte trabucurile, ia limuzina bogătaşului şi se uită pe trotuare după chiştoace. Un cerşetor tocmai ochise un capăt de ţigară şi întinsese mâna să-l apuce, când se pomeneşte că este îmbrâncit şi deposedat de obiectul dorinţei sale de un individ care coborâse dintr-o maşină scumpă. Charlot îşi pune restul de ţigară în gură, se urcă la volan şi demarează în scrăşnetele cauciucurilor.
         Foşti bişniţari, oamenii ăştia fură de parcă ar fi răbdat de foame o veşnicie. ( Să pleci din fruntea ministerului direct la închisoare e o performanţă fără egal în lumea civilizată. Şi când te gândeşti că alţii i-au luat apărarea lui Relu Fenechiu, pe motiv că sentinţa nu este...definitivă ! Altfel zis, ilustrul bărbat trebuia să rămână ministru. Dar nu încercăm noi să facem o Constituţie în care numai puşcăriaşii vor avea dreptul de a ocupa funcţii de răspundere ?)  Nesătuii vor rămâne, în sufletul lor, tot săraci. Şi nu o vor sfârşi bine. În zorii sclavagismului, nişte negri mai descurcăreţi îşi prindeau în capcană tovarăşii de trib şi îi vindeau, ca sclavi, albilor. Mai târziu cădeau şi ei în plasă şi erau comercializaţi de alţii sau erau înlănţuiţi, cu şiretenie, chiar de partenerii lor de negoţ.
Cine are urechi de auzit să audă.

P:S. Găsiţi cel mai frumos text scris vreodată despre Alexandru Muşina pe blogul cunoscutului poet Radu Vancu : http://raduvancu.unspe.com/