luni, 4 noiembrie 2013

Absurdul ca bună intenţie

    Ignoranţa poate îmbrăca uneori forme simpatice, cald umane, în comparaţie cu prostia perseverentă, atotştiutoare şi intolerantă.
     Am citit, pe Facebook, articolul lui Stelian Tănase despre moartea lui Marin Preda şi mi-am amintit că am fost oarecum martor al evenimentelor de atunci. Am mai povestit acest episod, dar vreau să subliniez că ridicolul nu este totdeauna de condamnat. Pe 16 mai 1980, o profesoară ne-a anunţat la curs că "azi-noapte a murit, la Mogoşoaia, Marin Preda." Era o perioadă când veştile circulau, prin Bucureşti, ca bârfele într-un sat. Informaţiile importante se obţineau pe cale orală. De, folclorul a fost de secole punctul nostru forte. Am coborât în biblioteca Facultăţii de Litere şi i-am spus prietenului meu Marinică Preda, nepot al scriitorului şi frate cu Sorin Preda : " Du-te la unchiu-tău, că s-a întâmplat ceva cu el." Marinică îşi pregătea teza de licenţă pe care avea s-o susţină cu Crohmălniceanu. Şi-a strâns volumele aflate de pe pupitru, le-a predat bibliotecarei şi s-a grăbit către ieşire. ( În treacăt fie zis, cele mai multe bibliotecare erau îndrăgostite de Marin cel mic, iar când mergeam pe stradă cu el, toate femeile întorceau capul după chipul lui mustăcios, asemănător cu al lui Alain Delon. Pe cât era de nearătos autorul Moromeţilor, pe atât de frumos era nepotul său. ) Ulterior am mers şi eu la Muzeul Literaturii Române, unde se afla depus trupul scriitorului. Au vorbit atunci trei confraţi ai dispărutului, dar nu-mi amintesc decât de Eugen Jebeleanu, care vorbea şi plângea, şi de George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Aceştia au subliniat verticalitatea morală a lui Preda, demnitatea sa, faptul că nu putea fi făcut de nimeni cârpă de şters pe jos. Când era corector la un ziar, refuza să intre şi să iasă pe uşa din dos a redacţiei, după regulamentul de ordine interioară,  luând-o de fiecare dată prin faţă, pe unde se vânturau şefii. În fine, l-am văzut în sicriu pe marele romancier, mic, slab, vineţiu, cu o vânătaie la frunte. Am văzut şi un om "din popor" - dacă n-o fi fost cumva vreun securist deghizat ! - închinându-se şi zicând : "Dumnezeu să-l ierte, că mare om bun a fost ! " Tot pe atunci, fiind în penultimul an de facultate, făceam practica pedagogică - predam primele lecţii sub supravegherea unor profesori cu experienţă - la o şcoală generală din Panduri, iar îndrumătoarea mea se întâmpla să fie soţia unuia dintre subalternii lui Preda de la Cartea Românească.  La ceremonia de despărţire era şi ea prezentă şi, într-un moment de linişte, mi-a spus aceste cuvinte care m-au lăsat fără grai : "Dragă, ar trebui să-i pună ochelarii la ochi, ca să se vadă că e Preda. Aşa, nici nu-ţi dai seama cine este ! "
        Un mort cu ochelari la ochi, iată ceva nemaivăzut, m-am gândit eu. Dar tâmpenia asta mi s-a părut inocentă şi pornită dintr-o bună intenţie.

4 comentarii:

Radu spunea...

:))))))
Mi se pare corectă observaţia doamnei . Cum sa-l recunoşti pe "marele om bun " fără ochelarii lui cu rame groase ?

stefan s. spunea...

Interesante randuri despre Marin Preda.
Si chestia cu ochelarii...Intr-adevar, inocenta tampenie, dar lumea de atunci era obisnuita cu ochelarii fumurii ai lui Marin Preda - ii dadeau scriitorului o anumita distinctie.

Dle Serban Tomsa,
cum o mai duceti cu sanatatea? va simtiti mai bine?...De obicei, bolile vin, produc suferinta si pleaca...Cu exceptia celor mai dusmanoase dintre ele!
Va urez multa sanatate si zile senine!

Şerban Tomşa spunea...

Radu,
poate că da. Oamenii de rând nu-l recunoşteau, dar urmăritorii săi securişti, da. E o chestie nevinovată din partea doamnei, până la urmă.

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Da, fără ochelari, Preda nu mai avea nimic...livresc, moromeţian etc.
Vă mulţumesc pentru interes. Pneumonia mi-a trecut, voi încerca să-mi reiau viaţa obişnuită. Adică lecturile. Vă îmbrăţişez.