"Pe I. L. Caragiale l-am cunoscut putina vreme inainte de moartea lui naprasnica, savarsita la Berlin in 1912. L-am vazut de cateva ori la Bucuresti, mi se pare ca am mancat o data cu el la Al. Vlahuta. Il cunosteam si din scris, si din reprezentatiile comediilor sale pe scena Teatrului National si, mai ales, din cele povestite despre el. Se spunea ca e un grec dat dracului, foarte inteligent, malitios, cu iesiri brutale impotriva prostilor, acerb in judecarea confratilor – pe bunul sau prieten Barbu Delavrancea il barfea unde putea si cum putea – mare betivan, mare meloman, admirator fara margini al lui Beethoven si al curateniei strazilor berlineze (“Ma, acolo pui cascavalul pe trotuar, il tai si nu ramane urma de praf!”), cheltuitor fastuos a tot felul de mosteniri si subventii publice, om fara prea multe convingeri si scrupule, dar, in toate, nepasator, amabil, gratios, scaparator. Am stat in preajma lui Caragiale o noapte intreaga la Blaj (1911), in gradina bunului A. Ciura, si m-a uimit verva, rezistenta, forta lui fizica : a baut si a vorbit pana in zori in camasa, fara sa-i pese de racoarea ce ne infiora pe toti ceilalti. A vorbit o noapte intreaga, cu glasul lui dogit de nicotina, de sprituri si de elocventa.”
Victor Eftimiu, Portrete si amintiri, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965, pag.181-182
2 comentarii:
CARAGIALE LA DRAGOSLOVENI
comentarii
Prin 1904-1905, Alexandru Vlahuţă s-a azezat într-o căsuţă rustică de pe Valea Râmnei, la Dragosloveni, în judeţul Râmnicu Sărat. Aici îl vizitau confraţii, dornici de un pahar de vin bun şi o plimbare printre colinele domoale ale Râmnei, sora mai mică a Râmnicului.
Gala Galaction ne-a lăsat câteva amintiri despre un oaspete de seamă al podgoriilor râmnicene de la Dragosloveni, Ion Luca Caragiale.
„Ca un simbol al legăturii dintre artiştii de toate categoriile care intrau in casa poetului, el (Al. Vlahuţă, n.n.) păstra la iveală o masă de lemn de tei, plină de iscălituri şi acoperită cu un geam gros. Aceasta era «masa lui Caragiale»… În zilele lui din urmă, acest puternic artist, mistuit de flacăra idealului şi etern nemulţumit de sine, plimba neastâmpărul şi verva lui caustică între Bucureşti şi Berlin. Odată îi telegrafiază lui Vlahuţă: «Viu la tine să scriu!»… Vlahuţă se pregăteşte de găzduire şi aşază în odaia marelui său prieten o masă nouă… Masa aceasta era să fie atinsă de aripile unui arhanghel şi de mâinile lui Cargiale!
Caragiale vine, se zbuciumă o noapte întreagă, umple un coş de hârtie mâzgălită şi mototolită şi varsă şi călimările pe masa albă, de tei… Apoi a doua zi, în zori, zdrobit, desgustat, steril, scrie subt pata de cerneală: toate meseriile murdare lasă pete – şi se iscăleşte…
În jurul iscăliturii lui Caragiale, au roit în anii următori, numele şi cuvintele isteţe. Mi se pare că Brătescu-Voineşti a scris acest cuvânt subtil: E o masă pătată; se poate iscăli pe ea oricine.”
Aşadar, cu prilejul aniversării lui I. L. Caragiale din 30 ianuarie (160 de ani de la naştere), să ne aducem aminte de noaptea zbuciumată pe care scriitorul a trăit-o nu departe de târgul Râmnicului, la Dragosloveni, în casa confratelui Al. Vlahuţă, amfitrionul literaţilor vremii.
Stela Dumitru,
vă mulţumesc pentru frumoasa evocare. Scriitorii ştiau şi ştiu să trăiască frumos. Din păcate, azi nu prea au cu ce.
Trimiteți un comentariu