vineri, 15 noiembrie 2013

O nouă cronică la "Ceasornicarul dansator" de Liviu Drugă

Cunosc siteul lui Jovi, filme-cărţi.ro, dezvoltat fantastic între timp, cam de pe vremea când mi-am deschis şi eu blogul. Nu aveam nici cea mai vagă de vagă idee că peste 4 - (5?) ani, siteul acela avea să scrie o cronică despre prima mea carte. S-a întâmplat, iată. Mulţumesc, Jovi (pe care l-am întâlnit o singură dată în offline, cum scrie şi el mai jos, dar cu care am purtate ceva discuţii în cei 4 ani de când ne-am descoperit pe net)!
Moto: ”Cum să nu îți fie frică după ce te trezeși în mijlocul unor întâmplări ca de film S.F. (și care mai aveau să tot vină de atunci)? Ei uite că mie nu mi-era frică. Așteptam continuarea poveștii, dezlegarea misterului.”


Îl citeam pe Liviu Drugă de mai mulți ani pe blogul personal, îi apreciam povestirile și am și comentat în unele cazuri, îndemnându-l să continue istorisirile, majoritatea inspirate din real și pline de talent. Ne-am întâlnit la Târgul de cartea Gaudeamus din 2012 și mi-a făcut bucuria să îmi dăruiască ”Ceasornicul dansator”, cartea apărută atunci la Editura Tracus Arte, ce conține 40 de povestiriaberantastice. Am amânat cartea din cauza altor priorități, dar acum, după lectura ei, îmi pare rău că nu am citit-o mai devreme: este amuzantă, te atrage în mirajul micilor texte și, în același timp, încerci să cauți în fiecare tâlcuri ascunse (și vă asigur că sunt suficiente).

Povestirile lui Liviu Drugă chiar sunt aberantastice: construite multe dintre ele pe un făgaș cu siguranță fantastic, ating și pragul aberației atunci când realizezi că, deși unele dintre personaje sau evenimente sunt împrumutate din realitate, acestea sunt transformate în, vorbind la figurat, animale fantastice medievale, în ”care alegorice”, într-un adevărat bestiar al caracterelor umane (chiar dacă deseori acestea sunt înfățișate sub o cu totul altă formă!).
De la Aporiile Luminii (și, da, am căutat în dicționar cuvântul aporie) la povestea de dragoste a unui pod de fier, de la ceasornicarul dansator la simpatica poveste a căutării Explicației de către cei patru fii ai săi (Explicatul, Explicantul, Explicatorul și Explicabilul), de la șoricelul roz din Tărâmul Glossy la discuția cu Păsărel Ciripeanu, autorul imaginează lumi, descrie evenimente, inovează, încercând o nouă formă de literatură, care depășește, așa cum îi spune și subtitlul, limitele fantasticului. Aproape fiecare povestire te transpune într-o altă lume, care paradoxal pare și verosimilă, mai ales sub aspectul faptelor imaginate: nu ne este greu să ne închipuim că, dacă înlocuim personajele – animale sau lucruri – cu oamenii pe care îi cunoaștem, totul este real.
Sunt câteva povești care mi-ar fi plăcut să continue, mi-ar fi plăcut ca Liviu Drugă să le transforme într-o nuvelă sau, de ce nu, într-un roman. Amuzante, impresionante prin descrierile oferite sau dialogurile inventate, ele pot constitui un punct de plecare în promovarea mai puternică a acestei cărți. Iată, de exemplu, din una dintre cele mai simpatice povestiri, ”Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae”
”Să mă ierți, dragul meu, dar nu e vina mea. Podul s-a îndrăgostit de Flori, după ce i-a ascultat mai atent discuțiile pe drumul ei de întoarcere zile la rând. Aș fi vrut să îți spun măcar că a fost dragoste la prima vedere, dar nu pot să te mint, bătrânul pod de fier o cunoștea de mult, încă de pe vremea când ea venea la serviciu fără chiloți și în fustă.”
Sau citiți ”Politică și păsăret”, despre învârtelile din politică, sau ”O comandă de primăvară nelivrată la timp”, despre ”beneficiile” contractelor propuse prin telefon.
La final, spre elucidare, vă las cu una dintre povestirile cele mai mici, intitulată ”Umbra elefantului boem”.Simplă, amuzantă, cu tâlc. Cam ca toată cartea, de altfel, care mi-a plăcut neașteptat de mult:
”Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii cauta pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant.”


Text preluat de pe blogul scriitorului Liviu Drugă.

2 comentarii:

Maria P spunea...

Pare o carte intr-adevar interesanta.Daca ai timp, citeste si aceasta povestire:https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/02/25/incredibila-si-trista-poveste-a-candidei-garsoniere-si-a-nesabuitei-sale-proprietare/
Doar ca volumul meu de proza scurta din 2011 nu a beneficiat de sansa unei lecturi avizate.Multumesc!

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
Îţi mulţumesc pentru regalul de proză. Textul e admirabil. Ţi-am citit cartea cu mare bucurie, dar nu treceam printr-o perioadă prea bună ca să şi pot scrie despre volum. Într-adevăr, şansa joacă un rol important, prea important, în receptarea unei cărţi. Dar frumuseţea şi valoarea ies, până la urmă, la lumină.