William Faulkner şi stilul biblic

        A. B. era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în liceu. Mama sa naturală murise sau se despărţise de tatăl său, iar acesta din urmă se recăsătorise şi situaţia nu-i venea deloc bine băiatului, care se purta ca un dur.  L-a plesnit scurt peste faţă - el, un puştan pe atunci -, în faţa mea, pe vânzătorul unei librării care ne atrăsese atenţia că stăm prea aproape de cărţi. Librarul se temea că am fi putut fura, fără să ştie că avea de-a face cu nişte adolescenţi cu principii morale ! Că ţinea foarte mult la mine se vedea şi din faptul că eram singurul coleg care scăpase de pumnii lui teribili, deşi lua ca pe un afront înfrângerile drastice pe care i le administram la fotbal de masă. Din prietenie faţă de mine vrusese să se mute în clasa mea, dar, după ce a stat o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat. Mi-a spus mai târziu că acolo se adunaseră prea multe proate. În clasa aceea erau patru băieţi şi douăzeci şi nouă de fete ! Era un tip fabulos. Mă invita pe la el şi îmi oferea munţi de fripturi şi sticle de coniac de toate felurile şi mărimile. Tatăl său lucrase în străinătate şi avea bani cu nemiluita. Când nu-i plăcea gustul unei băuturi, arunca sticla direct la coşul de gunoi. Chiulea un trimestru întreg la orele de matematică şi învăţa singur toată noaptea de dinaintea tezei. Era singurul din clasa sa care lua zece. O umilea pe profesoara de istorie cu întrebări inspirate de emisiunile transmise de Europa Liberă. ( Ne aflam prin 1972-1976 ). A. B. mi-a spus într-o zi că viaţa unui om nu are niciun rost dacă el nu poate vedea Capela Sixtină pictată de Michelangelo. ( Am folosit acest motiv în Gheţarul. ) În acest scop, A. B. a urmat Institutul de Marină şi a devenit căpitan de vas, colindând mările şi oceanele. În timpul studiilor l-a bătut până la dezmembrare pe un gradat care făcea căprărie cu nişte subordonaţi. Mulţi ani am primit constant ilustrate din toate colţurile lumii. Văzuse şi Capela Sixtină.  La început îmi şi scria. Avea un scris inimitabil, cu litere microscopice, aşa că eram nevoit să-i citesc misivele cu lupa. În sfârşit, decenii întregi n-am mai auzit nimic despre el. Acum câţiva ani l-am recunoscut, la televizor, într-o situaţie stranie.  Fusese găsit prin Timişoara, lovit la cap, lipsit de memorie şi, în consecinţă, de reperele puternicei sale personalităţi. Avea barbişon, nu mai ştia cine este şi, fiindcă vorbea bine engleza, oamenii îl numeau Profesorul. Era o enigmă cum ajunsese de la Constanţa la Timişoara . Tatăl său şi rudele l-au identificat şi s-au dus la el. În ziua următoare a apărut din nou pe micul ecran, la ştiri, uitându-se la propriile fotografii şi exprimându-şi îndoiala că ar fi cine îi spuneau ceilalţi că este : " Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. " Trăiesc cu speranţa că-l voi reîntâlni într-o zi, iar el va fi la fel de nărăvaş şi de puternic ca odinioară.
      De ce l-am evocat aici pe A. B. ? Fiindcă era un personaj dostoievskian care îl citea pe Dostoievski. Îmi amintesc zâmbetul său, exprimând o satisfacţie superioară, când îmi explica de ce rusul este scriitorul său preferat. Dostoievski era cel mai mare scriitor şi uite că tocmai ăsta îi plăcea lui ! În ceea ce mă priveşte, îl citeam şi îl admiram fără rezerve pe Faulkner, care apărea la Univers, în colecţia Romanul secolului XX. Zgomotul şi furia, în traducerea lui Mircea Ivănescu, stătea permanent pe masa din cămăruţa mea friguroasă, de licean. Cartea mă uluise de la primele rânduri. Perspectiva handicapatului Benjy, care priveşte printre scândurile unui gard cum alţi copii joacă baseball, era ceva nou şi senzaţional pentru mine. Am citit şi recitit romanul, cu eforturi considerabile, minunându-mă de construcţia epică faulkneriană, care lasă puţin spaţiu personajului aflat în scenă - nu cunoşti contextul care trebuie dedus -, restul fiind ocupat de o umbră mare, în care îşi au locul Dumnezeu şi ceilalţi zei, impulsurile ascunse ale personajelor, evenimente lămuritoare, filiaţii, relaţii, ce să mai vorbim, aproape totul. În termenii lui Auerbach este un stil biblic, opus stilului homeric specific, să zicem, lui Balzac, care etalează şi explică pe îndelete faptele. Primul mod de a scrie implică mister şi ambiguitate,  în al doilea întâmplările se petrec la vedere, cu multe detalii care te împiedică să te rătăceşti.
        Am cumpărat noua ediţie a romanului lui Faulkner, apărută la Polirom, fiindcă cea veche era trasă pe hârtie de ziar, care s-a degradat în timp, făcând textul greu de urmărit. Mărturisesc că o mică problemă mă intrigă. Hemingway este un scriitor bidimensional, iar romanele sale sunt un fel de povestiri extinse, uşor de receptat de numeroşii săi cititori. Nu-mi explic însă popularitatea lui Faulkner, care este de o complexitate dezarmantă. Iar Zgomotul şi furia îmi place cel puţin la fel de mult ca Ulise de Joyce. Şi când te gândeşti că nişte fanţi literari i-au găsit o sumedenie de cusururi încă de la apariţie !

P.S. Profesorii de istorie pe care îi ştiu sunt foarte competenţi. Profesoara mea din liceu făcea excepţie. Era o Ana Pauker cu aspect de coreeană supraponderală. Avea, în plus, un soi de demenţă care o făcea să-i terorizeze pe elevi. Spre ruşinea mea, îmi băteam joc de orele ei în modul cel mai mârlănesc cu putinţă. Îl pocneam de câteva ori pe colegul de bancă şi el era obligat să-mi răspundă. Aşa că făceam ora harcea-parcea. Încerca să ne dea afară, dar eu nu voiam să ies. Mă alergam cu ea prin clasă. Aveam motive întemeiate, credeam eu, să fac aşa. În fine, doamna cu pricina avea de suferit şi la clasa paralelă, din cauza întrebărilor incomode puse de A. B. De pildă, ea spunea : "Incapabil să înţeleagă situaţia internaţională, regele Mihai a..." Băiat citit, A. B. făcea o socoteală simplă care îi arăta că regele avea câţiva anişori în momentul la care se referea specialista. Ridica mâna, profesoara se oprea şi îi făcea semn să vorbească, iar el întreba cu un glas îngeresc : " Nu vă supăraţi, câţi ani avea regele Mihai când s-au petrecut evenimentele despre care vorbiţi ?" Profesoara înţelegea că spusese o enormitate, se făcea vânătă la faţă, lovea scaunul cu piciorul, dărâmându-l, şi urla : "Ieşi afară, porcule ! Şi îţi pun şi un patru, fiindcă nu eşti atent ! " Alteori, când el întreba ceva, ea îi răspundea tot cu o întrebare : " Unde ai citit tu asta ? " "N-am citit nicăieri, am auzit la Europa liberă !"  "Aoleu  ! Nenorocitule ! Mă bagi în puşcărie ! Ieşi afară imediat ! " Doamna B. ajunsese să poarte tot timpul cu ea Programul Partidului Comunist şi se apăra cu el de orice problemă reacţionar-criminală, aşa cum călugării se apără de diavol cu Biblia : " Nu ştiu ce vrei să spui, eu predau numai după Programul Partidului Comunist Român ! Şi aplic numai politica tovarăşului Nicolae Ceauşescu ! Uite, aici ai toate răspunsurile ! Eu numai de aici răspund ! În rest nu vreau s-aud nimic !" Femeia nu-i suporta pe elevii inteligenţi care mai şi citeau câte ceva. Cine spune că, spre deosebire de acum, pe atunci se făcea carte, nu cunoaşte bine problema. Printre dascăli, idioţii erau într-un echilibru precar cu cărturarii, dar de cele mai multe ori erau majoritari. Aşa se face că A. B. a ajuns să dea teză la istorie - cred că dădeam şase-şapte teze ! - în condiţiile în care la oral avea patru pe linie. S-a aşezat în banca a doua şi, în ciuda subiectului dificil, s-a apucat să scrie, punându-şi la treabă inteligenţa. În faţa lui, în prima bancă se agita un coleg de vreo doi metri înălţime. Băiatul nu ştia nimic şi se tot întorcea la A. B. : " Zi-mi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic !" A. B. i-a explicat : "Lasă-mă să scriu, că mă lasă nenorocita asta corigent ! Termin repede lucrarea şi îţi spun şi ţie. " Degeaba. Ignorantul s-a tot întors, de trei, de patru, de zece ori, tulburându-i lui A. B. inspiraţia. A. B. s-a enervat, s-a săltat din bancă şi i-a tras nefericitului un pumn în cap, de i-a vârât nasul în pupitru. Ca un făcut, istorica  a întors capul tocmai atunci şi a văzut cumplitul gest. "Ieşi afară, porcule ! ", a sunat inevitabila sentinţă. A. B. stătea pe o bancă în curte şi se gândea la soarta sa tristă, când uşa de la intrare s-a deschis şi găliganul a ieşit afară, plângând de indignare. Băiatul cu căpăţâna zdrobită căpătase învoire să se spele pe faţă. El jurase în faţa clasei că-l va omorî pe A. B. în bătaie. S-a dus la cişmea şi şi-a aruncat apă pe ochi. A. B. a realizat abia atunci grozăvia gestului său şi a luat o decizie rapidă. "Mă duc să-i cer scuze ! Am făcut-o de oaie. ", s-a gândit el. Rănitul tocmai îşi scutura stropii de pe gene când l-a văzut pe A. B. ridicându-se brusc şi pornind hotărât către el. A rămas două secunde ca paralizat, apoi a luat-o la goană pe după căminul fetelor.