Originalitate şi jocuri mecanice

       Laurian Câmpeanu mi-a relatat o scenă hazlie petrecută în cadrul Cenaclului de Luni. Un tânăr poet îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi, iar concluzia fiecăruia era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era covârşitoare. Lumea se pregătea să plece, dar aspirantul la glorie rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În sfârşit, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, au răspuns cu amabilitate lorzii cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine a fost Li Tai-Pe ăsta, pe care îl tot invocaţi?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat dur de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, îmi pare rău, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi s-au pregătit toţi de plecare.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc.
A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus un mare critic, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele.
Care este ideea pe care o urmăresc? Că sute de ani, literatura de valoare a excelat prin originalitate. Dacă scrisul tău semăna cu al unui alt autor, erai pierdut. Am citit decenii în şir România literară şi eram mirat că autori talentaţi erau respinşi categoric fiindcă unele sonuri din versurile lor aminteau de Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Arghezi. Îmi aduc aminte cum a fost desfiinţat Cezar Baltag fiindcă, utilizând elemente din poeţi cunoscuţi, le dădea sensuri noi. Aducea vreun personaj cu Moromete? Prozatorul era declarat nul. Mă gândesc că dacă ar fi scris pe atunci, admirabilul - şi una dintre marile mele iubiri - Sorin Stoica ar fi fost târât în noroi. Pe scurt, creaţia literară era înţeleasă ca un act viu, de reinventare a lumii pe cont propriu, o mirare singulară în faţa universului, o asumare personală a unor viziuni care să revele frumuseţea deopotrivă a cuvântului şi a vieţii.
      Temele şi motivele s-au cam epuizat şi au intrat pe fir erudiţii. Lipsiţi de imaginaţie, precari la capitolul creativitate, ei au descoperit că pot fi scriitori în felul lor, refugiindu-se pe arca salvatoare a postmodernismului. Literatura a devenit sincronizare cu textele altora, imitare a unor modele preexistente, recuperare, pastişă, parodie, plagiat, caligrafie. Origininalitatea a fost pusă oarecum în umbră şi s-a mers până acolo încât un autor român celebru a scris : " marii autori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali." În mare parte, cărturarii fac o literatură pentru cărturari : joc pur, mecanic, livresc, artificial, manufactură ludică.
E bine? E rău?
Viitorul va decide, va selecta, va cerne valorile. Şi uneori ne face mari surprize. Sainte-Beuve nu prea-l avea la inimă pe Baudelaire ( pe româneşte, nu l-a înţeles), nici criticii noştri nu-i iubeau pe Mircea Ivănescu sau pe Leonid Dimov. Iar Hasdeu îi scria unei nulităţi literare : " Versurile dumneavoastră, Gheorghe din Moldova, sunt mai frumoase decât ale lui Eminescu."

P. S. Rămâne de văzut dacă reciclarea literaturii nu este o modalitate de a fi original.
Ca să ajungem la nişte concluzii relevante în legătură cu tema propusă mai sus, ar trebui să definim riguros noţiunea de originalitate. Voi reveni cu o postare mai nuanţată.