marți, 22 aprilie 2014

Originalitate şi jocuri mecanice

       Laurian Câmpeanu mi-a relatat o scenă hazlie petrecută în cadrul Cenaclului de Luni. Un tânăr poet îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi, iar concluzia fiecăruia era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era covârşitoare. Lumea se pregătea să plece, dar aspirantul la glorie rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În sfârşit, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, au răspuns cu amabilitate lorzii cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine a fost Li Tai-Pe ăsta, pe care îl tot invocaţi?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat dur de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, îmi pare rău, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi s-au pregătit toţi de plecare.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc.
A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus un mare critic, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele.
Care este ideea pe care o urmăresc? Că sute de ani, literatura de valoare a excelat prin originalitate. Dacă scrisul tău semăna cu al unui alt autor, erai pierdut. Am citit decenii în şir România literară şi eram mirat că autori talentaţi erau respinşi categoric fiindcă unele sonuri din versurile lor aminteau de Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Arghezi. Îmi aduc aminte cum a fost desfiinţat Cezar Baltag fiindcă, utilizând elemente din poeţi cunoscuţi, le dădea sensuri noi. Aducea vreun personaj cu Moromete? Prozatorul era declarat nul. Mă gândesc că dacă ar fi scris pe atunci, admirabilul - şi una dintre marile mele iubiri - Sorin Stoica ar fi fost târât în noroi. Pe scurt, creaţia literară era înţeleasă ca un act viu, de reinventare a lumii pe cont propriu, o mirare singulară în faţa universului, o asumare personală a unor viziuni care să revele frumuseţea deopotrivă a cuvântului şi a vieţii.
      Temele şi motivele s-au cam epuizat şi au intrat pe fir erudiţii. Lipsiţi de imaginaţie, precari la capitolul creativitate, ei au descoperit că pot fi scriitori în felul lor, refugiindu-se pe arca salvatoare a postmodernismului. Literatura a devenit sincronizare cu textele altora, imitare a unor modele preexistente, recuperare, pastişă, parodie, plagiat, caligrafie. Origininalitatea a fost pusă oarecum în umbră şi s-a mers până acolo încât un autor român celebru a scris : " marii autori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali." În mare parte, cărturarii fac o literatură pentru cărturari : joc pur, mecanic, livresc, artificial, manufactură ludică.
E bine? E rău?
Viitorul va decide, va selecta, va cerne valorile. Şi uneori ne face mari surprize. Sainte-Beuve nu prea-l avea la inimă pe Baudelaire ( pe româneşte, nu l-a înţeles), nici criticii noştri nu-i iubeau pe Mircea Ivănescu sau pe Leonid Dimov. Iar Hasdeu îi scria unei nulităţi literare : " Versurile dumneavoastră, Gheorghe din Moldova, sunt mai frumoase decât ale lui Eminescu."

P. S. Rămâne de văzut dacă reciclarea literaturii nu este o modalitate de a fi original.
Ca să ajungem la nişte concluzii relevante în legătură cu tema propusă mai sus, ar trebui să definim riguros noţiunea de originalitate. Voi reveni cu o postare mai nuanţată.

11 comentarii:

Horia Gârbea spunea...

Deci care e teza dvs.? Că lipsa de originalitate nu e eliminatorie? Ori că pastișa, parodia, parafraza, citarea etc., procedee post-moderniste, sînt de condamnat?

În ceea ce vă privește s-ar putea invoca ambele și cred că așa e bine: literatura e creație pură dar și asimilare (digerare) de creație anterioară.

Exemplu: Shakespeare față de Plutarh. Este ”Antoniu și Cleopatra” o „dramatizare” după Plutarh? Aparent este, teza se poate susține și totuși geniul lui S. potențează textul mult deasupra unei dramatizări.

E „Romeo și Julieta” doar o luare în serios a temei tratate ironic în „Vis de-o noapte-n miezul verii” care reia sarcastic povestea lui Pyram și Thisbe?

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Aţi înţeles exact poziţia mea. Poate şi fiindcă opiniile noastre coincid. În plus, amândoi suntem deschişi către multiple formule literare. Şi îmi place să cred că ne caracterizează toleranţa.

Şerban Tomşa spunea...

Adevărul este că graniţele dintre creaţia adevărată şi imitarea grosolană sunt dificil de stabilit. Sunt ape înşelătoare.

Horia Gârbea spunea...

Da, e greu de stabilit ce înseamnă a fi "original". Înainte oamenii nu erau prea stingheriți (Faust al lui Goethe vine după Marlowe și ceva secole). Cînd îl apucă însă pe P. Coleho să ne repovestească vreun text clasic mă ia cu frig. Recent am citit un „roman” în care un diletant repovestea (prost de tot) viața lui Iisus. Acest evanghelist de Olt nu era nici original nici post-(modern) ci doar prost-.

Liviu Drugă spunea...

Dragă Şerban,
Eu cred că dacă seamănă "prea mult", e o problemă. Dacă seamănă doar, deci majoritară e originalitatea, comparaţia e bună ca punct de plecare pentru a se vedea încotro merge invenţia autorului respectiv. Oricum ar fi, orice autor sănătos la cap are în sânge originalitatea, deci o depărtare cât mai "personală" de modele.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Reluarea unor teme şi motive trebuie să fie făcută la un nivel superior modelului iniţial. Şi Eminescu a reluat nişte frânturi de cântec din Samson Bodnărescu, dar cum a făcut-o! Totuşi, chiar dacă aminteşte de alte opere, o creaţie trebuie să aibă neapărat ceva nou şi original.

Şerban Tomşa spunea...

Frate Liviu,
Îţi împărtăşesc părerea. Cum spuneam, orice text trebuie să dea impresia de noutate. Romanul "vara baroc" de Paul Georgescu are ca personaje pe Dinu Muruguleţ, saşa Comănăşteanu, Tănase Scatiu, Pascalopol, Felix, Otilia Mărculescu etc. Realizarea epică este totuşi de mare efect. Cum spuneam, merg, ca şi tine sau prietenul Horia Gârbea, pe cartea originalităţii. Mă întreb însă dacă azi mai poate exista o originalitate absolută. O carte iese deopotrivă din viaţă şi din alte cărţi, aşa cum sugera şi prietenul nostru.

Liviu Drugă spunea...

Şerban,
Da, eu cred că mai poate exista originalitate absolută. Doar că acum este mai uşor să cazi in capcana postmodernităţii cu atâtea modele pe care le poţi urma şi din care, amestecate şi modificate, poţi să scoţi lucru de calitate.

Şerban Tomşa spunea...

Frate Liviu,
Înclin să-ţi dau dreptate.Problema e că puţini mai sunt capabili/interesaţi să recunoască această originalitate.
În definitiv, fără originalitate, literatura n-are nicio noimă.

Unknown spunea...

Interesant!
Am inceput un nou blog. Ai dori sa ne urmarim reciproc? Numai bine si te astept pe la mine http://gandurisiintrebarisecrete.blogspot.se/

Şerban Tomşa spunea...

Cristina C.,
Sigur, sigur. Cu drag.